Aşa…fă paşi!

Cât de cruzi pot fi unii oameni încât îşi pot abandona copiii făra niciun resentiment ? Cum pot oare sa închidă ochiii şi să adoarmă liniştiţi ? Cum pot renunţa la sânge din sângele lor si apoi să se simtă uşuraţi ?

Sunt multe lucruri pe care eu nu le pot întelege. Nu fiindcă nu aş fi suficient de inteligentă sau fiindcă acele lucruri m-ar depăş.. Sau poate mă depaşesc... sunt prea complicate (le-aş putea numi chiar inumane). Dar nu reusesc să înţeleg de ce unele persoane ar vrea să renunţe la bucuria de a vedea un copil, propriul lor copil, crescând sub ochiii lor.

Sunt tânără...pun pariu ca şi voi sunteţi. Nu ştiu ce înseamnă să ai un copil...pun pariu că nici o mare parte din oamenii care citesc asta nu stiu. Dar si aşa, in neştiinţă de cauză, îmi creşte inima numai la gândul că într-o zi voi avea un copil. Mă trece un fior rece numai la gândul ca l-aş putea pierde. Dar să-l abandonez ? Să îl las singur si neajutorat in faţa unui orfelinat ? Să îl vând pe o suma de nimic străinilor dornici ? Să îl duc în scara unui bloc şi să ma tirez fără remuşcări ?

Am avut ocazia să cunosc tineri ieşiţi din orfelinate. Nu se pot descurca fără ajutor specializat ,cel puţin nu ca restul, nu ca noi. Incep uşor...fac paşi de bebeluşi şi încep sa exploreze lumea. Cine îi angajează ? Cine le plăteşte chiria !? Cine le găteşte ? Din fericire sunt persoane puternice pentru că la orfelinat nu cresc în puf.
Dar ce au facut ei să merite asta ? Au greşit cu ceva ? De ce trebuie ei să plătească pentru greşelile făcute de parinţii lor ?

« Nu avem bani » ar putea spune unii... »Vrem sa îi oferim o şansă la un viitor mai bun » sau... « A fost o greşeala...niciodată nu l-am vrut ». Există terţe motive dar tot abandon se numeşte. Tot un gest lipsit de suflet este. Tot un copil compromis inseamnă.

MULTUMESC celor care se gândesc să adopte un copil. MULtUMESC persoanelor cărora le pasă. MULTUMESC celor care iubesc copiii lafel de mult ca şi mine şi niciodata nu s-ar gândi la posibilitatea abandonului.

Să aveţi o zi faină. Andreea

Purtam tineretea in palma!!!

Purtam tineretea in palma.

Adunam in noi un amalgam de vise, prietenii, dezamagiri si de noi rasarituri.

Inspiram iubirea ce o emana cei din jurul nostru alaturi de cuvintele celor ce ne-au facut sa devenim ce suntem azi.

Iubim pe cei ce ne-au sprijinit cand simteam ca usor...usor...ne degradam.

Zambim la gandul ca suntem la inceput de drum si, curiosi, ne intrebam subtil : "Oare ce ne rezerva viitorul?"

Pornim pe un drum nesigur si ne agatam de orice semn de stabilitate urmand ca apoi sa ii dam drumul si...sa prindem aripi.

Purtam in privire bucuria primei prietenii, primele sotii facute impreuna, primului chiul de la scoala, primei note ce ne-a adus lacrimi in ochii, primei persoane ce ne-a inspirat, primei fiinte ce ne-a oferit securitate.

Crestem in noi nevoie de apartententa, nevoia de intelegere si de suport.

Sadim calitatile, hranim ambitia si alimentam increderea in noi.

Suntem tineri..ne bucuram de o multitudine de sentimente contrare...te iubesc? te urasc? Stii bine ca intotdeauna te-am vrut langa mine. Spun mereu lucruri pe care nu intentionez sa le spun.

Dragilor...prietenia nu e o cerere. Nu e o eroare ce iti apare pe desktop cand iti e lumea mai draga. Nu poti pur si simplu sa ii dai Cancel.

O zi faina. Andreea

Persona

Port o masca. Masca ce ma apara de faradelegile unora, de ironiile altora si de rautatile tuturor. Ma ascund in spatele unor false aparente uneori numai de dragul de a nu-mi lasa adevarata fata la iveala din prima.
Am purtat o masca. De fiecare data cand cineva m-a iritat cu insistenta suparatoare, cu prietenia de fatada sau cu intrebarile adresate doar ca sa mai treaca timpul.
Voi purta o masca. Atunci cand va trebui sa fiu in defensiva, cand voi incerca sa ascund supararile sau cand voi simti ca o sa primesc mai mult decat o sa pot duce.
As purta o masca. De fiecare data cand m-ar rani cineva, numai de dragul de nu a ma arata doborata.
Porti o masca. Masca ce nu ma lasa sa te descopar asa usor, ce imi interzice sa te cataloghez si sa cred ca te cunosc.E o masca zambitoare...alteori ma doare tristetea care o exprima. Dar e o masca.
Purtam o masca in fiecare zi. Uneori fara sa stim, alteori acceptam ca ele sa devina parte din noi. Avem masti pentru toate ocaziile, in toate culorile si de toate marimile. Dar cand punem capul pe perna, cand inchidem ochiii si respiram adanc sa nu uitam ca suntem tot NOI. Noi, sentimentalii, noi, sensibilii, noi, nervosii, noi, simplii oameni. Si nu e nimic gresit in a fi UN SIMPLU OM.

Ceea ce nu ar trebui sa uitam este ca

Omul schimba masca, nu masca pe om.

Doar o poveste

Era ora 3, poate 3 si un pic. Am gasit-o privind pe fereastra, poate iar admira porumbeii ce devenisera de-alungul timpului prieteni de nadejde. Ea ii hranea iar ei, in schimbul acestui serviciu, erau dispusi sa ii asculte ofurile ce s-au adunat in cursul vietii. Despre dansa? Fara cativa ani, ea traieste de aproape un secol. Un secol fericit, ar spune ea...cu toate ca acum deseori se trezeste plangand. M-am asezat pe patul de langa fotoliul in care obisnuia sa stea si am inceput sa vorbim...despre fecirire. Despre ce o facea fericita, despre tinerete...despre EL.
-Si cum l-ati cunoscut? intreb eu curioasa.

Eh Andrusca...poveste lunga. Eram tanara, ca tine cred. Eram copile si aplecam urechea cam la tot ce spuneau batranii.Ca deh... . Era aproape de anul nou cred si eram cu o prietena pe care o aveam pe atunci. Auzisem noi vorbele unei batrane si ne hotarasem sa incercam.Am luat o farfurie pe care am umplut-o cu malai. In mijlocul farfuriei am pus un pahar cu apa (in noaptea de Revelion). Am mai avut si o verigheta...una sfintita ca altfel nu merge. Batrana ne spusese ca in noaptea dintre ani ne vom vedea alesii prin verigheta si noi, copile... . Am asteptat ceva timp ce e drept si ne tot aruncam priviri una alteia. Parca spuneam: "Tu vezi ceva??" "Nu chiar...tu?". Pana am vazut ceva...defapt l-am vazut!!


I-am intrerupt povestirea in momentul in care am observat ca ochiii sai se umplusera de lacrimi. I-am luat mainile intr-ale mele si le-am tinut strans.

"Uite ce maini tinere ai...ale mele sunt batrane si urate" si incerca sa le ascunda. Nu cred ca ii voi uita niciodata vocea. Parca lasa un ecou in mintea mea...o voce tremuranda si blanda ce iti patrundea direct in suflet.

-Si l-ati cunoscut? intreb eu curioasa.

O da. Eram la un banchet, stateam pe margine si priveam in jur la oamenii care se distrau, dansau, stii si tu. Si l-am vazut, bine, la inceput nu am stiut cine e. In schimb avea o figura asa de cunoscuta. Ii aruncam priviri pe furis...probabil si el facea lafel. S-a ridicat si m-a invitat la dans. Am accepta, bineinteles. . Andrusca, am dansat cu el toata noaptea. Abia spre sfarsitul banchetului mi-am dat seama cu cine dansam. E baiatul din verigheta mi-am spus eu. E baiatul din verigheta!!!

Continuarea nu cred ca mai este cazul sa o relatez. Se pare ca a avut parte de un happy ending...se pare ca si-a trait povestea de iubire. Acum plange deseori cand isi aduce aminte...dar plange de dor si de frumusetea vietii pe care a avut-o. Ii e dor, cui nu i-ar fi? Vrea inapoi trecutul, cine nu l-ar vrea?

Stii...il mai visez uneori. Chiar noaptea trecuta l-am visat. Ma strangea de mana si zicea ca trebuie sa plece. Pasea spre o usa luminata. Ia-ma cu tine i-am zis...iar el mi-a raspuns ca nu e vremea inca. Si acum mai simt caldura mainii pe bratul meu...o simt ca pe o vanataie.

Am invatat multe lucruri de la aceasta femeie ce in scurt timp a stiut cum sa se faca iubita. Avea o intelepciune ce i-ar fi facut si pe marii filozofi sa fie invidiosi. Avea experienta unei vieti fericire...genul de fericire pe care il simti explodand in tine uneori. Si asta din cauza ca a stiut sa daruiasca iubire celor din jur, iubire pe care a primit-o inzecit.
Nu stiu daca puteti invata ceva din aceasta povestioara, eu sigur am invatat.

Timpul trece, Andreea, nu-l lasa sa treaca si peste tine...

Acum vs Atunci

Centru istoric sau mall?? Cladiri ce aproape se darama sau zgarie nori? Istorie sau inovatie? Trecut sau prezent?

Trecutul...greu de rememorat daca luam in calcul repeziciunea cu care se misca lumea in ziua de azi. Cladiri vechi? Le vedem peste tot. Dar cate din ele au ramas cum ar fi trebuit sa ramana? Cate din ele nu au fost stampilate cu vesnicele grafitti? Sau eventual cu termopane, instalatii de ventilatie sau mai stiu eu ce? De ce nu suntem in stare sa pretuim ce avem? De ce nu putem pretui frumusetea acestor opere de arta fara a le lua putin cate putin din stralucirea lor?

Ar trebui sa va uitati mai des la ele cand treceti in graba. Arhitectura? O adevarata opera. Pe mine cel putin ma fascineaza. But then again, fiecare cu propriile gusturi. Poate nu ar strica din cand in cand sa inlocuim raitele din magazine cu o plimbare printr-un centru istoric. Poate o sa merita.

O zi faina!