duminică, 31 ianuarie 2010

Pe cord deschis

Hotărâtă să plec în căutarea persoanei care eram până “ieri”, m-am decis să fac o operaţie pe cord deschis. Plec să-mi caut dedesubturile şi să-mi înfrunt temerile şi reţinerile. Si am pornit.

Indepărtez cu grijă straturile de piele ce au adunat, la rândul lor, straturi groase de praf. Nu ştiam că o să dureze atât, nu-mi imaginam că pielea a devenit aşa de groasă şi aspră. Imi taie din elan dar...eu tai mai departe.
Mă gândeam că o să dau imediat de adâncurile mele dar s-au adăpostit atât de profund. Se pare că, întradevăr, cetatea mea şi-a ridicat porţi înalte...2 points for defense. Respir şi merg mai departe...nu pot renunţa acum, nu vreau să fie şi asta una din încercările eşuate.

Lama rece a bisturiului îmi mai perforează un ţesut. Fir-ar...nu cumva trebuia anestezie?Oare e sigur ce fac? Oare vreau să ştiu cine sunt? O să rămân cu handicap după ce o să îmi infrunt sufletul? O să mă doară? O să mă certe? Oare e pur? Oare e ars?

Curajul îmi curge prin perfuzia pe care o privesc cu teamă (sper să nu se termine înaintea intervenţiei).
Strat cu strat mă descopăr pe mine. O clipă mă surprinde, următoarea devine rutină, următoarea îmi taie respiraţia iar următoarea se transformă într-o picătură rece ce îmi mângâie faţa.
Judecând după îmbulzeala de sentimente, pot spune că aproape am ajuns.

Imi pare bine să te revăd, îi spun emoţionată vechiului “eu”. Atât de pur, inocent ...atât de naiv. Atât de transparent, sincer, direct, atât de VECHI. Te-aş vrea înapoi. Dar nu, nu ai rezista nici măcar o secundă în lumea de azi. Ori te-ar călca alţii sub ghetele grele ori te-ai pierde şi tu printre ei. Fii tu oaza mea de linişte când ceilalţi mă surzesc cu ţipetele lor, fii tu oceanul meu uscat când eu ma înec în lacrimi, fii aşternutul moale ce-mi acoperă trupul rănit.

Si încep să cos. Tesut cu ţesut. Uneori mai stângaci, alteori perfecţiunea întruchipată. Uneori cu aţa colorată, alteori cu lână neagră. Pe alocuri mai strâmt, în alte locuri las cusături largi.

Eu ştiu cine sunt, nu trebuie să ştie şi ei.

joi, 28 ianuarie 2010

Este amuzant


Cum fiecare ţinem predici despre cum este bine să te comporţi...şi de multe ori ne trezim încălcându-ne propriile credinţe.


Cum de fiecare dată când punem o mască...mai adăugăm un strat gros peste adevărata noastră faţă.


Cum uneori, deşi suntem înfofoliţi până peste cap, ne simţim atât de goi.


Cum drumurile greşite duc de multe ori la destinaţii de vis.


Cum ne închidem în noi, cum credem în horoscop, cum căutăm compatibilităţi, uitând de cine suntem noi defapt.


Cât de repede ne infăşurăm de iluzii şi cât de tare ne dor dezamăgirile.


Că fiecare vrea iubire dar ne lăsăm influenţaţi de circumstanţe exterioare.


Cum uneori opusurile se atrag dar uneori se resping atât de mult.


Deşi toată lumea vrea egalitate, ne călcăm în picioare unii pe alţii.


Că sufletul doare mai tare când eşti singur decât atunci când eşti rănit.


E amuzant că, deşi mă doare, am puterea să schiţez un zâmbet şi, deşi nu este unul fals, este unul puţin forţat.


Poza e luata de aici.

duminică, 24 ianuarie 2010

Coşmarul eternităţii...



Numai gândul privind eternitatea îl găsesc înfricoşător

Nu vreau să fiu aici mereu, odată o să vreau să mor.

Căci între Eros şi Thanatos, mă duc încet spre un sfârşit

Si ei vor spune: N-a murit

E-un asfinţit....



Având puterea de-a alege, eu vreau să sufăr, alegând

Decât o stâncă rece, grea, mai bine-o lacrimă curgând...

Ce se prelinge pe-un obraz ce frige ca sângele-n vine

Ea nu dispare, nu acum

Abur devine....



Las timpul să îmi curgă în palmă dar n-am răbdare, curge lent

De viaţă, de căldură şi de soare mă face să fiu dependent

Si fiecare strop de ceas se pierde-ncet în pumnul meu

Nu-s pământean, nici zeu

Sunt semizeu....



Căci timpul a insistat înţelepciune şi curaj să-mi dea

Curajul de-a privi spre nori şi înţelepciunea de-a nu profita

Si cu un teanc de calităţi mă îndrept spre răsărit

Si la sfârşit eu m-am născut urmând ca la început

Să fi murit.



My creative mojo...my dears :))


Pentru fotografie, bineinteles, merci Silviu !!!!

vineri, 22 ianuarie 2010

....a nins peste noi....


A nins peste noi...cu fulgi reci ce ne-au acoperit pielea caldă. Va fi o primăvară târzie...şi momentul în care părticele de suflet voi înflori va merita aşteptarea.


A nins peste noi...cu fulgi grei ce ne apasă umerii obosiţi. Se preling prin părticele de piele neacoperite şi se topesc uşor, făcându-ne să tânjim după zilele de vară în care am da orice pentru un strop de apă rece.


A nins peste noi... cu fulgi nehotărâţi şi aiuriţi. Dacă fulgii ar avea voinţă, oare câţi ar ateriza pe pragul meu? Oare câţi s-ar topi atingându-mi pielea şi câţi ar îngheţa de tot?


Si între timp doi fulgi pufoşi îmi ating fruntea...rămân acolo în timp ce eu ţin ochiii întredeschisi de teama viscolului de afară. “Ironic, le spun eu, mi-aţi încălzit sufletul.”


Foto : Silviu

marți, 19 ianuarie 2010

Hai să ne cunoaştem!



Eu sunt visătoare. Am temeri, am complexe, am izbucniri, am emoţii, am slăbiciuni, am un pachet mare de zâmbete care se regenerează, am doruri, am scut, am propria cetate.
Zâmbesc, iubesc, plâng, ţip, alunec, ascult, vorbesc.
Sunt stângace, lejeră, delăsătoare, superficială, timidă, tăcuta dar, într-un mod ciudat, sunt şi opusul tuturor lucrurilor pe care le-am enumerat.
Dansez numai după o bere, devin sociabilă numai după ce cunosc persoanele, adorm numai după câteva ore cu ochiii în laptop, fac curat numai după ce nu mă mai pot mişca din cauza maldărelor de haine...citesc numai după ce văd un film prost (şi n-am mai văzut un film bun de ceva vreme).

Acum vreau să cunosc şi eu persoanele
care citesc ce scriu eu aici(dacă există)___da, sunt şi optimistă.

Deci...cine eşti tu? Nu, nu-mi spune numele...spune-mi cine eşti!

luni, 18 ianuarie 2010

Tot ce atingea....


se preschimba în mătase. Fiecare privire ce o arunca spre orizont schimba 1000 de suflete...nu pot spune că le topea dar cu siguranţă le oprea din îngheţare. Fiecare pas al ei era pasul general...căci în ea ei îşi vedeau reflecţia celor mai pure momente trăite vreodată. Fiecare respiraţie oprea orice altă respiraţie ce se vroia a fi în sincron căci ea, prin puritatea ei, emana oxigenul fără de care ceilalţi nu puteau trăi.
Fiecare clipit oprea timpul căci Universul, îndrăgostit de prezenţa ei, nu vroia ca ea să piardă vreun moment din evoluţia lui. Fiecare mişcare a buzelor cutremura razele de soare. Se făcea lumină când buzele ei se distanţau într-un zâmbet larg ce ar fi făcut-o si pe Afrodita invidioasă. Iar când era tristă, stelele cugetau şi sufereau alături de ea, afişând pe bolta cereasca mii de cristale strălucitoare.
Era o divinitate? Nici pe departe! In zâne ştiu că nu mai credeţi de mult. Era o regină? Putem spune şi aşa...dar mai presus de toate era o EA. Era EA-ua lui! Era prezenţa ce îi fura visele, îi măcina raţiunea, îi înceţoşa coerentul. Era cea pe care el şi-o dorise toata viaţa.
Era reală? Desigur...căci ea era cea ce îl mângâia când toată lumea îl blama, îi spunea poveşti când toată lumea îl indemna să se maturizeze şi îl împingea când toată lumea îl trăgea în spate.
Era a lui? Ei bine, ea era una dintre ele. Una dintre cele pe care le iubeşti o viaţă şi când întinzi mâna dupa a ei, realizezi că ai iubit o amintire. Ea nu este reală...doar A FOST ODATA.

duminică, 17 ianuarie 2010

Aberaţii de noapte!

Te-am auzit, răspunse visul, făcându-şi curaj să mai apară în gândurile ei incă o noapte. Iţi simt pulsul, mă joc cu respiraţia ta, îţi controlez sângele din vene.Iţi gust lacrimile şi, deşi sunt sărate şi reci, mă îmbată furia lor. Ti-am auzit strigările şi nu o să îţi mai fur nopţile...trăieşte în realitate! Uită de dimineţile în care ţi-ai dorit să dai timpul înapoi, visurile nu apar de doua ori sub aceeaşi formă.
Trezeşte-te....se face dimineaţă!!

joi, 14 ianuarie 2010

Destinaţia finală: In pământ

Privesc îndurerată expresia lu’ tata şi mă trece un fior rece pe şira spinării...de ce trebuia să plece acum? El oare ştie câte persoane îndurerate a lăsat în urmă? Işi imaginează că noi ne-am adunat aici ca să ne luăm “la revedere” de la el? Mă uit în jos ca să-mi ascund lacrimile ce, inevitabil, mi-au spălat faţa de enşpe mii de ori pe ziua de azi. Oare mai am? Dar, calculând repeziciunea cu care se scurg, tind să cred că am resurse nelimitate.

Nu ştiu ce să ascult...un “de ce ne-ai lăsat ticule aici, singuri şi tu ai plecat????” sau tăcerea de mormânt din mintea mea? Să privesc noroiul de pe ghetele mele ce, la propriu, mi-a ajuns până la genunchi sau pâmântul uscat ce se depune acum în sufletul meu? Să-mi întorc privirea spre cei vii sau spre cei morţi? E aşa liniştit aici...până şi urletele fac liniştea mai profundă....oare nenea Vasile născut in ’34 şi decedat in 2003 ne aude? Ne aude cineva?

Si mă aplec...iau o mână de pământ rece şi o strâng puternic. Ce rece e...atât de rece...o ud cu o lacrimă şi o arunc...o fracţiune de secunda. Oooo...dar nu....au fost minute, apoi ore, apoi zile. Simţeam că pâmăntul levitează. Si nu a levitat...s-a depus în straturi groase asupra trupului ce odată obişnuia să fie numit “tataie”. Si te-ai dus...şi acum îţi ducem dorul...şi mi-aş fi dorit să nu fie aşa.

Mi-aş fi dorit ca acu, la ora 11, să nu-mi scârţăie pe creier acelaşi sunet auzit acum 12 ore...sunetul roţilor de căruţă ce te duceau pe ultimul drum. Si mi-e dor...erai ultimul meu “tataie”.

Au mai rămas în urma ta papucii care se târau uneori dis de dimineaţă prin curte când tu erai cu treabă, glumele tale şi veşnicul “Hai măi tată” A mai rămas litra de ţuică şi pachetul de ţigări, basca pe care o purtai mereu şi poteca pe care ai făcut-o de fiecare dată când veneai la noi seara. Mi-e dor de tine..vei rămâne întotdeauna aici...şi dacă îmi urmăreşti rândurile, nu ezita să mai apari în vise..nu mă voi speria, te aştept cu drag.


I've never been so close to God....

luni, 11 ianuarie 2010

DND.. .am băut!


Invârte sticla...la naiba, nu la mine iar! De ce eu din nou? Nu puteaţi şi voi să mai luaţi o gură din sticla care, în loc să îmi asigure o noapte lipsită de probleme, îmi aduce aminte încet, încet de toate lucrurile pe care vroiam să le uit? Mai bea o cană, mai îneacă un vis. Mai goleşte o sticlă fără ca la fundul ei să găseşti şi fundul problemelor tale. Dar poate în următoarea...nu, nici acolo!
Mă ridic...mă clatin...în stânga trecutul, în dreapta viitorul. Dar cum râmăne cu prezentul? Mă aşez, îmi găsesc stabilitatea după care tânjesc de două decenii..dar nu, nu am stare. Mă ridic, deschid geamul şi încep să ţip...oamenii de jos se uită amuzaţi. Nu, ei nu mă înţeleg, nu au cum, niciodată nu s-au îmbătat cu sentimente, ei încă se mai îmbată cu apă!
Mă gândesc dacă e o idee bună să ies afară să iau aer...de multe ori am fost axfisiată oricum, de multe ori au încercat să ma îngrădească oricum. Puţină libertate? Dar oare sunt în stare? Pot merge pe picioarele mele? Oare balustradele mă vor susţine? Oare am nevoie de ele oricum? O să ies, măcar decizia asta să o iau singură.
Dar treptele neclare nu mă lasă să fiu liberă pe deplin. Imi e greu, alunec. Mă ridic, a fost decât un obstacol, probabil că mâine o să îi resimt râzbunarea. După câteva căzături, hotărăsc să mă întorc. Pot spune că am fost liberă? Vom vedea mâine. Pot spune că am învăţat ceva? Nu, nu mă mai îmbăt, o să consum sentimente moderat!

vineri, 8 ianuarie 2010

Compresă rece



S-a terminat. Poate nici nu începuse bine sau poate a durat o viaţă. Poate încă nici nu apucasei să te bucuri sau poate ai atins şi ultimul cer posibil. Poate găsisei “the one-ul” sau poate a fost doar unele din gropile care te vor face să apreciezi muntele şi mai mult. Poate că nu a fost să fie sau poate că a fost. Da sau nu, “a fost” este oricum la trecut.
Ti-ai fi dorit să se sfârşească altfel...sau nu ţi-ai fi dorit să se sfârşească deloc. Dar nu uita că în doi mereu există unul mai slab...nu-l judeca. Nu-i purta pică, nu-l privi cu alti ochi...face parte din el. Păstrează imprimat în memorie zâmbetul molipsitor şi ia-o de la capăt.
Goleşte sertarul. Presează gândurile şi amintirile până ajung ca foiţa ţigării din care obişnuiai să tragi. E greu? Dar tu eşti puternic. Ia timp? Dar tu eşti tânăr. Consumă energie? Eşti cea mai energică persoană pe care o cunosc.
Si nu uita că în urma tuturor rămâne prietenia...fii tu prietenul meu special.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Sedaţi

[ Dupa o perioadă petrecută printre orfani, am ajuns la concluzia că, deşi ei cred că dacă au suferit o viaţă societatea le este datoare, se izbesc puternic de realitate]

Eşti calm. Ai stat prea mult în întuneric, ai îndurat prea multe ploi, ai răsuflat prea multe of-uri. Destinul nu ţi-a oferit prea multe şanse, iar acelea pe care ţi le-a oferit...frica nu a vrut să le accepte. Te-ai crezut net inferior.Ti-a fost teamă să spui ceva, teamă de cei ce s-au născut cu totul de-a gata. Ai crezut că, dacă aştepti suficient de mult, totul va veni de la sine, universul va conspira ca ţie să îţi fie bine. Ce ai învăţat din toate astea? Citeşte mai departe.

Acum ai deschis ochiii. Deşi erai sigur că o să te orbească toate culorile aprinse, te-a uimit cât de lipsite de strălucire pot fi. Nu-ţi închipuiai lumea aşa, nu credeai că trebuie să lupţi pentru un strop de fericire. Viaţa e grea, cine îşi închipuia? Lucrurile nu cad din cer, cine şi-ar fi imaginat? Dacă nu cauţi nu vei găsi, cine credea?

Acum eşti mare. Incă încerci să te obişnuieşti cu lipsa apelativului de “copil” şi încă mai speri să auzi un “Lasă, e şi el tânăr”. Ai foaia, pixul...tot ce îţi mai lipseşte este inspiraţia pentru a-ţi scrie propriul destin. Incepe cu titlul, nu cu încheierea. Lasă cuvintele să curgă de la sine dar nu te face absent, implică-te în propriul viitor.

Munceşte! Trage tare pentru idealul tău! Luptă să nu devii tu persoana pe care acum o dispreţuieşti! Fii un părinte bun! Ia tot ce societatea îţi oferă! Nu mai renunţa aşa uşor! Deschide bine ochiii la fiecare pas!

duminică, 3 ianuarie 2010

De ce eu!?

Seara de revelion...sigur că da..o seară specială. Bineînteles, program special la TV...şi nu, nu mă refer la unicitatea şi originalitatea programelor..ci la faptul că se difuzează pentru oameni speciali, cu mici dizabilităţi psihice, pe ici pe colo!

Cuuuummm????? Aţi pierdut emisiunile de revelion? Poftim tati recenzie!

PROtv.Denisa ne încântă cu o melodie superbă
Antena 1. Guţă se aleargă cu Adrian Minune, de Vito, copilul Minune prin platou. Unul e Romeo, celălalt Julieta. Aici da disonanţă între cultură şi prostie...
Kanal D. Acelaşi Adrian ( că nu degeaba i se zice Minune) . Dar nu asta este important. Important este că distinsul nostru cântăreţ cânta ceva de genul “nu îţi trebuie cunoştinţe dacă ai permis de fiţe”. Si jos, deci joooooooos, scria mare titlul “ naşu’ minune şi finu’ salam işi petrec revelionul la Kanald”
Si cum nu mi se întosese deja stomacul pe dos de la aceste specimene, pe PRIMATV găsesc o emisiune în care se face “mişto” de cine? Tot de domnii precizaţi mai sus!!!!!

Da..ştiu...cine mă pune să ma uit? Am făcut-o din ambiţie şi mi-am folosit memoria fotografică tocmai pentru a scrie aici.

Revenind la întrebarea mea....de ce eu?? De ce, dintre cele 194 de ţări independente, a trebui să mă nasc tocmai aici? Ce am făcut eu să merit asta?