Indepărtez cu grijă straturile de piele ce au adunat, la rândul lor, straturi groase de praf. Nu ştiam că o să dureze atât, nu-mi imaginam că pielea a devenit aşa de groasă şi aspră. Imi taie din elan dar...eu tai mai departe.
Mă gândeam că o să dau imediat de adâncurile mele dar s-au adăpostit atât de profund. Se pare că, întradevăr, cetatea mea şi-a ridicat porţi înalte...2 points for defense. Respir şi merg mai departe...nu pot renunţa acum, nu vreau să fie şi asta una din încercările eşuate.
Lama rece a bisturiului îmi mai perforează un ţesut. Fir-ar...nu cumva trebuia anestezie?Oare e sigur ce fac? Oare vreau să ştiu cine sunt? O să rămân cu handicap după ce o să îmi infrunt sufletul? O să mă doară? O să mă certe? Oare e pur? Oare e ars?
Curajul îmi curge prin perfuzia pe care o privesc cu teamă (sper să nu se termine înaintea intervenţiei).
Strat cu strat mă descopăr pe mine. O clipă mă surprinde, următoarea devine rutină, următoarea îmi taie respiraţia iar următoarea se transformă într-o picătură rece ce îmi mângâie faţa.
Judecând după îmbulzeala de sentimente, pot spune că aproape am ajuns.
Imi pare bine să te revăd, îi spun emoţionată vechiului “eu”. Atât de pur, inocent ...atât de naiv. Atât de transparent, sincer, direct, atât de VECHI. Te-aş vrea înapoi. Dar nu, nu ai rezista nici măcar o secundă în lumea de azi. Ori te-ar călca alţii sub ghetele grele ori te-ai pierde şi tu printre ei. Fii tu oaza mea de linişte când ceilalţi mă surzesc cu ţipetele lor, fii tu oceanul meu uscat când eu ma înec în lacrimi, fii aşternutul moale ce-mi acoperă trupul rănit.
Si încep să cos. Tesut cu ţesut. Uneori mai stângaci, alteori perfecţiunea întruchipată. Uneori cu aţa colorată, alteori cu lână neagră. Pe alocuri mai strâmt, în alte locuri las cusături largi.