Un alt fel de Adam....

Pierzându-şi mâinile în părul ei, privea visător spre locul ce nu trebuia privit. Ii mângâia tenul catifelat şi strângea din dinţi în semn de cedare. Cu o mână îi pipăia pleoapele moi şi cu cealaltă ridica steagul alb ce flutura în lipsa oricărei adieri.

Ea îl privi mirată în timp ce el întindea mâna spre fructul ce le stârnea pasiunea. Il roti în mână, plimbându-şi privirea orbită de albul pur pe care îl emana. Il lipi de obrazul său şi îl măsura cu toate simţurile: îi vedea gustul, îi gusta mirosul, îi auzea roşul aprins. Sângele îi sprinta prin vene şi, împins de gândul de eliberare, muşcă o parte din ceea ce el numea tentaţie.

Privind în oglindirea ochilor ei, se trezi gol. Gol pe dinăutru, gol pe dinafară..căci muşcătura ce trebuia să îl transforme in zeu l-a transformat în trecător.

A vrut să îî zică ceva dar, când să îşi mişte buzele greoaie, ea l-a întrerupt.

-E ciudat, spuse ea. E ciudat cum într-o altă poveste eu aş fi muşcat din măr.

Poza e luata de aici

Băiatul ce nu primea scrisori

I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.

Işi târâia picioarele într-un sincron ce devenise lege...iar el era un bun avocat. Avea sclipiri de speranţă în ochii de pământ iar gâtul îl durea de la atâtea întoarceri bruşte. Mâinile îi tremurau...pesemne că furtunile din el se revărsau în avalanşe exterioare. Ii simţeam durerea ca pe nişte unde ce îmi copleşeau zilele în care nu găseam niciun rost să ies din casă.

Si, strângând puternic pumnul, se întoarse din drum. Il urmăream cum păşeşte înapoi şi îi citeam siguranţa: cineva trebuia să îi fi upgradat între timp micul lăcaş cu vise. Lăcaşul ce adăpostea sub cheie toate răsăriturile ce îi întârziau inevitabilul apus. Ultimul din ele.

A deschis cutia şi, pipăind interiorul, s-a lovit de praful ce continua să se depună. Deşi nu l-am putut auzi, oftatul lui mi-a zdruncinat timpanele. Era un ţipăt mut. Pierzându-se brusc...şi-a reluat sincronul. Picăturile cristaline ce izvorau din ochii lui se transformau in praf de stele. In monotonia rutinei, piciorul iar levita cu pământul.

I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.

..........Pesemne el aşteaptă o scrisoare...mai bine m-aş apuca sa o scriu.

Simţi şi tu?

Mă uit la restul lumii prin lucirea ştearsă a unui geam murdar. Deşi razele abia pătrund prin stropii de pământ uscat, eu nu ezit să le zâmbesc fals, un zâmbet ce ascunde în spatele său o mie de înjurături dure...dar pline de noimă.

Caut un colţişor prin care i-aş putea vedea clar...şi mie mi s-a luat să îi văd distorsionaţi şi hidoşi. Ii văd cu 1000 de ochi, fiecare privind într-o altă direcţie, 1000 de guri, fiecare vorbind câte un neadevăr ce îl completează pe celălalt, îi văd cu prea multe creiere şi prea puţine inimi. Ii văd cu prea mulţi pumni şi prea puţini obraji, prea multe arme şi prea puţine scuturi, prea multe guri şi prea puţine urechi.

Ating cu vârful degetelor geamlâcul rece şi strâng pumnul.Imi calculez forţa cu care trebuie să lovesc împărţită la durerea cioburilor prinse în mâna mea. Scad dezamăgirea care e posibil să o simt şi ridic totul la pătrat. Rezultatul? O mie de cioburi murdare, două picături de sânge în cădere şi o fereastră fără geam.

Pregătită să fiu orbită de lumina puternică, am dat peste raze de întuneric. In spatele ferestrei murdare? O lume plină de praf...poate distorsiunea nu venea de la geam până la urmă. Poate vine de la ei...poate am eu firişoare de praf în ochi.

Cu gândul la mulţimea de oameni...mă fură încet somnul. Oi visa o mare de oameni curaţi şi goi....o ceată de oameni normali...Dar oare trăiesc printre ei? Asta să fie normalul??

Tic....tac!!

Privesc în mod insistent ceasul de pe noptieră. Am impresia că, lent, minutele se scurg înapoi, lăsându-mă pe mine pradă unui viitor ce comemorează trist trecutul. Aceeaşi greşeală repetata într-un sincron trist şi dureros, aceeaşi greşeală pe care am jurat de fiecare dată că nu o sa o mai repet.

Si dintr-o dată secundarul nu mai mişcă. Timpul nu se mai materializează în bătaia insistentă a unui ceas cu geamlâcul spart. Nu se mai materializează nici în sunetul soneriei mele, nici în paşii ce lăsau urme în pământul ud, nici in numărul de respiraţii ce le auzeam ca un ecou în urechea mea. Ci doar s-a oprit. Ca şi bătăile inimii ce nu mai pulsează aşa repede ca odinioară. Ca şi notele muzicale din simfonia ce uneori mă asurzea. De parcă constelaţia ce uneori îmi umplea bolta s-a despărţit brusc în nenumărate zodii atât de diferite...şi eu încerc doar sa mă regăsesc într-una din ele.

Oare te gândeai vreodată că ultimul pas pe care l-ai făcut cu intenţia de a îndepărta de mine a fost pasul cu care ai început să zideşti peretele rece? Oare materialul casabil nu îţi era la îndemnână de ai ales să îl construieşti cu cărămizi reci, ce nu pot fi distruse de mâinile mele fragile? Oare ştiai că întregul meu corp este construit în aşa măsură încât nu-l mai pot întoarce, nici măcar pentru o ultimă privire?

Si, punându-ţi bazele în inocenţa mea şi în puterea mea de a transforma subit un punct într-un nou paragraf, ai ales să pleci. Insă ceea ce nu ştiai este că următorul paragraf nu este despre tine...niciodată nu a fost menit să fie!