luni, 18 octombrie 2010

What dreams may come

Am dormit mult. Mult şi încordat. Mult şi încordat şi prost, aş putea adăuga. Cum am deschis ochii am luat telefonul în mână şi am început să îmi tastez visul pentru a nu-l uita. A fost unul impresionant, unul care m-a ţinut toată ziua pe gânduri. Aş vrea să îl împărtăşesc…cine ştie cine ar putea avea ceva de învăţat din el.

Eram pe o canapea într-o cameră mare rotundă. Şi acum sunt surprinsa de acurateţea cu care îmi amintesc toate detaliile. Până şi cele mai mărunte. Şi mă uitam în sus de unde a picat o coală albă. M-am aplecat să o ridic şi, atingându-mi mâna de albul imaculat, litere au început să apară. Am semnat locul punctat deasupra căruia îmi imaginez că scria : Accept. Am acceptat. Şi foaia a ars.

M-am trezit pe un pod. Lumea se grăbea în toate direcţiile şi se loveau de mine cu ură. Sau nepăsare. De parcă nu aş fi existat. Am început să fug spre casă. Habar nu aveam unde mă aflam dar ştiam drumul spre „acasă”. Am intrat în casă şi i-am găsit plânşi. Aveau ochii secaţi de atâtea lacrimi şi curioasă, m-am repezit spre ei să îi întreb DE CE? Nici eu nu mă luau în seamă, nu mă vedeau. Trăgeam de ei, ţipam la ei, îi imploram să ma vadă. Dar nu…

Dar ce semnasem? Ei bine, semnasem pactul. Pactul care mă trimisese în lumea cealaltă…a îngerilor, spuneau ei. Pentru mine era un Iad. Auzeam o voce pe fundal. Nu ţin minte exact ce spunea dar ideea era că înapoi nu mă puteam întoarce. Ştiu decât că eram pe acelaşi pod mereu, neclintită. Parcă a durat o veşnicie, vă jur.

Dacă există vreun psihanalist pe aici, chiar îl invit să comenteze.

Dacă nu, rămân la ideea ca trebuie să apreciem persoanele cât timp INCĂ le avem lângă noi.

luni, 4 octombrie 2010

Dialog cu oglinda...cel puţin primul!

E aburită. Uneori e zgâriată. Alteori e crăpată şi imaginea distorionată tot reflectă ce tu laşi să se vadă. Sau nu laşi şi porţi o pelerină pe care tu o vezi impenetrabilă. Dar numai tu.

-Ştii că au fost momente în care am vrut să te schimb cu o alta? Ştii că au fost zile în care vroiam să te dau jos şi să te agăţ în alt unghi? Ai idee de câte ori mi-am dorit o oglindă strălucitoare? Nici nu mai ţin minte de câte ori am vrut să cârpesc crăpăturile.

-Fiecare ciob face parte din cine eşti! Fiecare cicatrice se transformă într-o frântură. Apoi devine fină. Apoi se pierde prin imperfecţiunea de a fi om. Se pierde în ansamblul pe care tu îl numeşti EU.

-Dar uite…colţurile devin fragile şi crapă!!!!

-Găseşte-mi forma iniţială. Nu ezita să laşi surplusurile să alunece! Pierde-mi din margini şi completează-mi centrul!

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Hai, stinge lumina!!

Cunoşti genul ăla de noapte în care razele de lună nu fac nimic altceva decât să accentueze mai rău întunericul?
Exact genul ăsta de noapte era...şi dacă arunc un ochi pe lângă laptop cred că încă mai e. Doar un neon aprins pe
terasa prăfuită mai lumina puţin atmosfera. Şi mare zarvă era în jurul lui. Şi toţi netoţii şi toate netoatele se
loveau de geamul aburit şi luminos mereu şi mereu şi mereu. Când lumina se stingea, dansul lor devenea haotic şi nu
puteau exista fără un reper, fără un ideal, fără o entitate care de fapt doar pură electricitate. Pură ştiinţa.
Nimic magic.
Dar ele, orbite în ipocrizia lor, nu se pot depărta de bila strălucitoare luminoasă. Sau e doar condiţia
de insectă. Eu nu vreau să bâzâi în jurul unui neon...eu vreau să străbat grădina.

P.S. Mulţam GRIGORE că citeşti astea p-aci. Eşti singurul :))