Vă puteţi imagina cum m-am simţit în ziua în care am aflat că dorinţele şi idealurile mele întrec noţiunea de „omenesc posibil”? Slabă. Dar puteţi ghici cum m-am simţit când am realizat că n-am nevoie de ele pentru a fi fericită? Întreagă.
Am socotit că nu am nevoie să zbor pentru a simţi că plutesc. Nu am nevoie să levitez pentru a nu simţi pământul sub picioarele mele. Nu trebuie să omor gravitaţia pentru a simţi cum norii pufoşi îmi gâdilă faţa. Am nevoie de iubire, motivaţie şi perseverenţă.
Nimic supraomenesc. Am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă apropii de soare pentru a simţi că ard. Că nu trebuie să merg la sursă pentru a mă umple de lumină. În schimb, am nevoie de o mână care stă întinsă nu numai ca să ceară, ci ca să şi dea. De un ceas care nu va şti numai să ticăie, ci şi să aştepte. Nimic ce ţine de supranatural.
Am învăţat că nu îmi trebuie super-viteză pentru a străbate lumea într-o secundă. Nu este necesar să străbat fizic sute de kilometrii într-o secundă pentru a fi aproape de cineva. Am nevoie de dorinţă si de dor şi, într-o clipă, o să-l simt aproape. E nevoie de o singură vorbă pentru ca o distanţă mare să de dizolve brusc. De nicio altă superputere.
M-am gândit că nu e nevoie să fiu făcută din oţel pentru a fi impenetrabilă. Nici nu-mi trebuie armament supraomenesc pentru a răni pe cineva.
Cele mai bune puteri nu vin când te scalzi în deşeuri toxice, la ploile de meteoriţi sau la exploziile solare. Ele vin când lupţi pentru ele, când eşti determinat să te cunoşti mai bine şi când simţi că ai nevoie de o schimbare.
