How to make change happen?

De ce ai fi gol?

2011-05-05T09:06:00.000-07:00

E ca atunci când mai eşti sigur că există o treaptă şi calci în gol

E ca atunci când te trezeşti în toi de noapte după ce ai avut senzaţia că pici în gol

E ca atunci când vrei să bei din pahar şi observi că e gol

E ca atunci când arunci o privire în locul din dreapta şi realizezi că e gol

E ca atunci când te treceau ape călduţe prin stomac şi acum eşti gol

E ca atunci când în zori de zi visul era aşa plin de detalii şi la miezul zilei e gol

E ca atunci când stai în mijlocul mulţimii îmbrăcate şi tu eşti gol

De ce nu faci nimic în privinţa asta?

Supernatural

2011-05-02T08:54:00.000-07:00

Vă puteţi imagina cum m-am simţit în ziua în care am aflat că dorinţele şi idealurile mele întrec noţiunea de „omenesc posibil”? Slabă. Dar puteţi ghici cum m-am simţit când am realizat că n-am nevoie de ele pentru a fi fericită? Întreagă.
Am socotit că nu am nevoie să zbor pentru a simţi că plutesc. Nu am nevoie să levitez pentru a nu simţi pământul sub picioarele mele. Nu trebuie să omor gravitaţia pentru a simţi cum norii pufoşi îmi gâdilă faţa. Am nevoie de iubire, motivaţie şi perseverenţă. Nimic supraomenesc.

Am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă apropii de soare pentru a simţi că ard. Că nu trebuie să merg la sursă pentru a mă umple de lumină. În schimb, am nevoie de o mână care stă întinsă nu numai ca să ceară, ci ca să şi dea. De un ceas care nu va şti numai să ticăie, ci şi să aştepte. Nimic ce ţine de supranatural.

Am învăţat că nu îmi trebuie super-viteză pentru a străbate lumea într-o secundă. Nu este necesar să străbat fizic sute de kilometrii într-o secundă pentru a fi aproape de cineva. Am nevoie de dorinţă si de dor şi, într-o clipă, o să-l simt aproape. E nevoie de o singură vorbă pentru ca o distanţă mare să de dizolve brusc. De nicio altă superputere.

M-am gândit că nu e nevoie să fiu făcută din oţel pentru a fi impenetrabilă. Nici nu-mi trebuie armament supraomenesc pentru a răni pe cineva.

Cele mai bune puteri nu vin când te scalzi în deşeuri toxice, la ploile de meteoriţi sau la exploziile solare. Ele vin când lupţi pentru ele, când eşti determinat să te cunoşti mai bine şi când simţi că ai nevoie de o schimbare.

Atunci da!

2011-04-05T01:16:00.001-07:00

Când te simţi gol şi tot ce te umplea vreodată te-a lăsat ca o fântână secată,

Când îţi priveşti mâna cum tremură şi realizezi că nu vei mai putea mângâia vreodată firav,

Când vrei să străbaţi munţii dar tot ce poţi străbate e jumătate de odaie prăfuită de negurile vremii,

Când, în sfârşit, vrei să înţelegi privirile dar tot ce poţi vedea este umbra unui chip,

Când ai impresia că ziua de azi este preludiul anticamerei întunecoase de mâine,

Când îţi priveşti reflecţia şi realizezi că întotdeauna este loc de mai rău,

Când simţi că duci pe umeri greutatea unei întregi omeniri,

Când suspini adânc între vorbele „înainte era altfel”,

Când eşti singur, părăsit, lăsat de-o parte…

Atunci eşti bătrân!

Azi mă declar fericită

2011-03-24T11:34:00.001-07:00

A început cu o listă. Făcută pe 31 decembrie 2009. Ceream multe de la mine în ea. Ceream multe de la ceilalţi. Şi poate şi de la viaţă. Şi cum zilele treceau, le ştergeam pe rând, nereuşind nici pe departe să îndeplinesc ce mi-am propus. Şi mai era numărul unu pe listă…pe care eram sigură că o să îl şterg cu cea mai mare dezamăgire pe 31.12.2010. Pentru e tot ce mi-am dorit vreodată, tot ce am căutat, tot ce nu am găsit. Sau nu găsisem.

Te-am cunoscut undeva prin martie. Te vedeam în faţa mea dar nu te-am văzut cu adevărat. Îţi auzeam privirea dar nu mi-a trecut prin gând să o şi ascult. Restul e poveste.

Acum au trecut 5 luni de când ai revenit în preajma mea. Sunt recunoscătoare pentru multe lucruri, dar cel mai mult pentru faptul că m-ai făcut să simt. Că m-ai scăpat de îngrijorarea că nu am sentimente. Că ai dat voie emoţiilor să zburde în mine. Că eşti lângă mine când îmi e bine. Şi când îmi e rău. Că m-ai făcut să râd. Că nu mi-ai arătat ce înseamnă monotonia. Că îmi mângâi spatele înainte să dorm. Şi, mai presus de toate, că m-ai făcut să şterg „numărul unu” de pe lista! Te iubesc

Lecţia 1 pentru începători

2010-11-21T06:55:00.000-08:00

Lasă scutul jos. Nu te poţi apăra cu el decât de propriile temeri care în cele din urmă te vor ataca mişeleşte prin locurile în care nu te poţi apăra.

Încetează să îţî zgârii reflecţia. Tot tu eşti, indiferent de te priveşti într-o apă limpede sau într-o oglindă murdară.

Nu mai răsfoi pagini de indicaţii suplimentare. Cei ce le-au scris erau la fel de neştiutori ca şi tine. Singura diferenţă e că ei au privit necunoscutul în ochi şi nu şi-au plecat privirea.

Nu mai construi baraje în faţa unui râu agresiv. El va curge indiferent de ce faci tu, aceasta îi e natura. E alegere ta daca alegi să te oboseşti împiedicându-i cursul sau mergi odată cu el. Tot în Ocean vei sfârşi oricum.

Nu-ţi mai pecetlui inima cu lacăte menite să închidă alte lacăte deja existente. Cei ce se vor ambiţiona să o pătrundă vor reuşi să o spargă oricum.

Merci bă J

What dreams may come

2010-10-18T11:44:00.000-07:00

Am dormit mult. Mult şi încordat. Mult şi încordat şi prost, aş putea adăuga. Cum am deschis ochii am luat telefonul în mână şi am început să îmi tastez visul pentru a nu-l uita. A fost unul impresionant, unul care m-a ţinut toată ziua pe gânduri. Aş vrea să îl împărtăşesc…cine ştie cine ar putea avea ceva de învăţat din el.

Eram pe o canapea într-o cameră mare rotundă. Şi acum sunt surprinsa de acurateţea cu care îmi amintesc toate detaliile. Până şi cele mai mărunte. Şi mă uitam în sus de unde a picat o coală albă. M-am aplecat să o ridic şi, atingându-mi mâna de albul imaculat, litere au început să apară. Am semnat locul punctat deasupra căruia îmi imaginez că scria : Accept. Am acceptat. Şi foaia a ars.

M-am trezit pe un pod. Lumea se grăbea în toate direcţiile şi se loveau de mine cu ură. Sau nepăsare. De parcă nu aş fi existat. Am început să fug spre casă. Habar nu aveam unde mă aflam dar ştiam drumul spre „acasă”. Am intrat în casă şi i-am găsit plânşi. Aveau ochii secaţi de atâtea lacrimi şi curioasă, m-am repezit spre ei să îi întreb DE CE? Nici eu nu mă luau în seamă, nu mă vedeau. Trăgeam de ei, ţipam la ei, îi imploram să ma vadă. Dar nu…

Dar ce semnasem? Ei bine, semnasem pactul. Pactul care mă trimisese în lumea cealaltă…a îngerilor, spuneau ei. Pentru mine era un Iad. Auzeam o voce pe fundal. Nu ţin minte exact ce spunea dar ideea era că înapoi nu mă puteam întoarce. Ştiu decât că eram pe acelaşi pod mereu, neclintită. Parcă a durat o veşnicie, vă jur.

Dacă există vreun psihanalist pe aici, chiar îl invit să comenteze.

Dacă nu, rămân la ideea ca trebuie să apreciem persoanele cât timp INCĂ le avem lângă noi.

Dialog cu oglinda...cel puţin primul!

2010-10-04T05:27:00.001-07:00

E aburită. Uneori e zgâriată. Alteori e crăpată şi imaginea distorionată tot reflectă ce tu laşi să se vadă. Sau nu laşi şi porţi o pelerină pe care tu o vezi impenetrabilă. Dar numai tu.

-Ştii că au fost momente în care am vrut să te schimb cu o alta? Ştii că au fost zile în care vroiam să te dau jos şi să te agăţ în alt unghi? Ai idee de câte ori mi-am dorit o oglindă strălucitoare? Nici nu mai ţin minte de câte ori am vrut să cârpesc crăpăturile.

-Fiecare ciob face parte din cine eşti! Fiecare cicatrice se transformă într-o frântură. Apoi devine fină. Apoi se pierde prin imperfecţiunea de a fi om. Se pierde în ansamblul pe care tu îl numeşti EU.

-Dar uite…colţurile devin fragile şi crapă!!!!

-Găseşte-mi forma iniţială. Nu ezita să laşi surplusurile să alunece! Pierde-mi din margini şi completează-mi centrul!

Hai, stinge lumina!!

2010-10-02T13:48:00.000-07:00

Cunoşti genul ăla de noapte în care razele de lună nu fac nimic altceva decât să accentueze mai rău întunericul?

Exact genul ăsta de noapte era...şi dacă arunc un ochi pe lângă laptop cred că încă mai e. Doar un neon aprins pe

terasa prăfuită mai lumina puţin atmosfera. Şi mare zarvă era în jurul lui. Şi toţi netoţii şi toate netoatele se

loveau de geamul aburit şi luminos mereu şi mereu şi mereu. Când lumina se stingea, dansul lor devenea haotic şi nu

puteau exista fără un reper, fără un ideal, fără o entitate care de fapt doar pură electricitate. Pură ştiinţa.

Nimic magic.

Dar ele, orbite în ipocrizia lor, nu se pot depărta de bila strălucitoare luminoasă. Sau e doar condiţia

de insectă. Eu nu vreau să bâzâi în jurul unui neon...eu vreau să străbat grădina.

P.S. Mulţam GRIGORE că citeşti astea p-aci. Eşti singurul :))

Pauză de ţigară

2010-08-24T13:21:00.001-07:00

Şi-a grăbit paşii în frigul de afară să mai inspire o dată din fumul ce o duce departe. Departe cu gândul. Trupul îi stătea liniştit în timp ce inspira adânc. Acum…trage din ţigara pe care tot jură că o sa o lase. Mâine va expira fumul împreună cu el, spate în spate, cu capul ei plecat peste umărul lui. O să se simtă liniştită…sau nu va mai avea simţuri deloc. Sau nu vor expira fum de ţigară. Poate singurul lucru ce vor părăsi buzele lor va fi aerul care, în contact cu briza rece de afară, va forma aburi….

mda...

2010-07-01T07:32:00.001-07:00

Mă întreb dacă pământul s-ar opri daca m-ai lua de mână. Mă întreb dacă pupilele tutuor s-ar contracta dacă ne-ar vedea împreună. Mă întreb dacă vântul şi-ar schimba direcţia dacă ne-ar simţi. Mă întreb dacă chipurile tuturor ar întineri dacă ne-ar vedea îmbătrânind împreună. Mă întreb dacă timpul s-ar opri când am pierde noi timpul. Mă întreb dacă nu cumva timpul ar vrea să ne piardă el pe noi....

Să-i zicem…Eva

2010-06-01T07:17:00.001-07:00

Il căuta în fiecare “el” pe care îl întâlnea. Ochii îi erau grei şi obosiţi căci nu mai ţinea minte de câte ori îi ţinuse închişi strâns, pentru a se deconecta de tot ce însemna lumea de afară. Ea avea propria lume...acolo unde conceptul de TIMP se împletea cu cel de ETERNITATE iar eternitatea pierdea in NEMURIRE. Acolo unde AICI însemna un loc infinit, fără bariere şi orizonturi, fără coordonate exacte şi busole ce ar putea măsura punctele cardinale. Cardinale îi erau doar trăsăturile ce făceau din ea un om special.

Ii căuta atingerea în fiecare mângâiere ce îi atingea faţa netedă. Şi respiraţia i se tăia de fiecare dată când îşi amintea că nici o lume întreagă, nici tot curentul electric nu pot genera suficientă energia pentru a crea acea senzaţie ce obişnuia să îi încâlzească obrajii.

Cutreiera cu paşi repezi orice loc de aducea a el. L-a găsit? Păstrăm legătura!

Numa' despre mine!

2010-05-26T10:42:00.000-07:00

Sunt obosită. Pă bune….

Mă doare puţin un rinichi dar în mare toată durerea se concentrează spre partea dorsală. La figurat . Pe bune!

Mi-e dor de vremurile trecute. Serios. Când într-un clipit de ochi vizualizam toată esenţa fericirii mele. Când un zâmbet nu ascundea nimic şi eram transparentă. Când cerul părea mai albastru şi clar privit prin mine. Pe bune!

Constat că stau degeaba. E trist. Imi alunecă mâna pe pad la fel de bine cum mi-ar putea aluneca pe o hârtie făcând ceva constructiv. Mi-e lene. N-am chef. Sictir. Plictiseală. En-gros! Pe bune!

Mi-e cald. E cald. Prea cald. Transpir prin piele fiecare părticică din cine obişnuiam să fiu. Se evaporă apoi şi se pierde in ceea ce eu numesc “CE AM DEVENIT”. Nu vreau. Dar trebuie! Pe bune!

Mi se deteriorează vederea. Culorile par mai pale şi nu la fel de strălucitoare. Orizonturile nu mai par la fel de largi si accesibile. Vreau să-mi revin. Pe bune!

Aiurea

2010-05-17T01:44:00.001-07:00

E dimineaţă. Putea la fel de bine să fie şi seară…cum putea la fel de bine să nu fie deloc. Am închis laptopul ce se pare că a devenit o prelungire a mâinii mele şi privesc confuză dincolo de capătul pernei mele.

Mi-ai spus că nu ştiu ce vreau, îmi repet obosită. Aşa mi-ai spus.

Si, hotărâtă să îţi dovedesc contrariul, încep să mă gândesc la ce vreau defapt.

Vreau un lacăt bine securizat. Vreau o cheie care să atârne greu la gâtul unui cerber fioros. Acolo mi-aş încuia inima şi, într-un sincron de bătăi trepidante, s-ar smulge singură din pieptul meu. Şi oricât de tare mi-aş dori să se încuie pe dinăuntru, oricât mi-as dori ca fiorosul animal să rătăcească cheia, nu pot garanta nimic. Aş piti cutia într-un pământ necălcat încă de om, doar nu aş vrea ca lumea să o calce în picioare.

Ea nu ar înceta să bată…singura diferenţă ar fi că nu ar avea un scop pentru care să bată şi mâine.

Şi...

2010-05-06T09:52:00.000-07:00

Aş scrie o mie de cuvinte. Le-aş scrie pe rand, într-o ordine logică pe care ai înţelege-o şi în momentele când ai simţi că nimic din viaţa ta nu se îndreaptă spre un sens. Apoi aş rupe logica şi, ca într-o înşiruire de mărgele, le-aş grupa pe mărimi. Ți-aş adresa doar cuvintele mari ce, rupte din context, ar pune probleme şi celor mai mari filozofi.

Şi le-ai citi. Le-ai citi cu glas tare apoi în minte, rugându-te să înţelegi ce mintea nu poate percepe. Şi te-ar durea. Ar fi frustrant să le poţi citi dar să nu le poţi simţi. Căci ele zac în tine dar stau pitite într-un loc întunecat, încătuşate în întuneric. Iar ţie îţi e frică de întuneric. Şi ai ţipa...căci furia ce o vei naşte îţi va măcina fiecare părticică ce îşi dorea pace...şi oricum steagul tău alb s-a murdărit de mult.

Aş scrie câte în lună şi în stele. Şi ca un lup singuratic ai geme un urlet rănit cu ochii la luna ce nu pare a schiţa nici măcar un zambet. Şi ţi-ai dori sa fie aproape. Dar sunt doar cuvinte ce tu, cel ce citeşti, nu le-ai înţelege niciodată. Ce tu le-ai arunca în neantul de cuvinte plutitoare...şi când vei dori să le asculţi cu adevărat vei găsi altele şi altele, dar niciodată cele căutate.

Şi aş vrea să îţi scriu doar ţie...dar nu-ţi pot repara vederea căci ele sunt scrise colorat iar tu eşti daltonist. Şi niciodată nu vei înţelege de ce cuvintele roşii, scrise cu truda rănilor, sunt deosebite de cele verzi învorâte din puritatea naturii.

Şi tot aş scrie...deşi puţine din rândurile astea vor fi citite, mai puţine simţite şi extrem de puţine împărtăşite. Şi de vrei să le împărtăşeşti, fă-o acum. Cu cât trece mai mult timp, cu atât încep şi eu să-mi consider toate vorbele inutile.

Şi încă...

Un alt fel de Adam....

2010-03-30T12:09:00.000-07:00

Pierzându-şi mâinile în părul ei, privea visător spre locul ce nu trebuia privit. Ii mângâia tenul catifelat şi strângea din dinţi în semn de cedare. Cu o mână îi pipăia pleoapele moi şi cu cealaltă ridica steagul alb ce flutura în lipsa oricărei adieri.

Ea îl privi mirată în timp ce el întindea mâna spre fructul ce le stârnea pasiunea. Il roti în mână, plimbându-şi privirea orbită de albul pur pe care îl emana. Il lipi de obrazul său şi îl măsura cu toate simţurile: îi vedea gustul, îi gusta mirosul, îi auzea roşul aprins. Sângele îi sprinta prin vene şi, împins de gândul de eliberare, muşcă o parte din ceea ce el numea tentaţie.

Privind în oglindirea ochilor ei, se trezi gol. Gol pe dinăutru, gol pe dinafară..căci muşcătura ce trebuia să îl transforme in zeu l-a transformat în trecător.

A vrut să îî zică ceva dar, când să îşi mişte buzele greoaie, ea l-a întrerupt.

-E ciudat, spuse ea. E ciudat cum într-o altă poveste eu aş fi muşcat din măr.

Poza e luata de aici

Băiatul ce nu primea scrisori

2010-03-19T10:04:00.000-07:00

I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.

Işi târâia picioarele într-un sincron ce devenise lege...iar el era un bun avocat. Avea sclipiri de speranţă în ochii de pământ iar gâtul îl durea de la atâtea întoarceri bruşte. Mâinile îi tremurau...pesemne că furtunile din el se revărsau în avalanşe exterioare. Ii simţeam durerea ca pe nişte unde ce îmi copleşeau zilele în care nu găseam niciun rost să ies din casă.

Si, strângând puternic pumnul, se întoarse din drum. Il urmăream cum păşeşte înapoi şi îi citeam siguranţa: cineva trebuia să îi fi upgradat între timp micul lăcaş cu vise. Lăcaşul ce adăpostea sub cheie toate răsăriturile ce îi întârziau inevitabilul apus. Ultimul din ele.

A deschis cutia şi, pipăind interiorul, s-a lovit de praful ce continua să se depună. Deşi nu l-am putut auzi, oftatul lui mi-a zdruncinat timpanele. Era un ţipăt mut. Pierzându-se brusc...şi-a reluat sincronul. Picăturile cristaline ce izvorau din ochii lui se transformau in praf de stele. In monotonia rutinei, piciorul iar levita cu pământul.

I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.

..........Pesemne el aşteaptă o scrisoare...mai bine m-aş apuca sa o scriu.

Simţi şi tu?

2010-03-16T06:24:00.000-07:00

Mă uit la restul lumii prin lucirea ştearsă a unui geam murdar. Deşi razele abia pătrund prin stropii de pământ uscat, eu nu ezit să le zâmbesc fals, un zâmbet ce ascunde în spatele său o mie de înjurături dure...dar pline de noimă.

Caut un colţişor prin care i-aş putea vedea clar...şi mie mi s-a luat să îi văd distorsionaţi şi hidoşi. Ii văd cu 1000 de ochi, fiecare privind într-o altă direcţie, 1000 de guri, fiecare vorbind câte un neadevăr ce îl completează pe celălalt, îi văd cu prea multe creiere şi prea puţine inimi. Ii văd cu prea mulţi pumni şi prea puţini obraji, prea multe arme şi prea puţine scuturi, prea multe guri şi prea puţine urechi.

Ating cu vârful degetelor geamlâcul rece şi strâng pumnul.Imi calculez forţa cu care trebuie să lovesc împărţită la durerea cioburilor prinse în mâna mea. Scad dezamăgirea care e posibil să o simt şi ridic totul la pătrat. Rezultatul? O mie de cioburi murdare, două picături de sânge în cădere şi o fereastră fără geam.

Pregătită să fiu orbită de lumina puternică, am dat peste raze de întuneric. In spatele ferestrei murdare? O lume plină de praf...poate distorsiunea nu venea de la geam până la urmă. Poate vine de la ei...poate am eu firişoare de praf în ochi.

Cu gândul la mulţimea de oameni...mă fură încet somnul. Oi visa o mare de oameni curaţi şi goi....o ceată de oameni normali...Dar oare trăiesc printre ei? Asta să fie normalul??

Tic....tac!!

2010-03-06T17:04:00.000-08:00

Privesc în mod insistent ceasul de pe noptieră. Am impresia că, lent, minutele se scurg înapoi, lăsându-mă pe mine pradă unui viitor ce comemorează trist trecutul. Aceeaşi greşeală repetata într-un sincron trist şi dureros, aceeaşi greşeală pe care am jurat de fiecare dată că nu o sa o mai repet.

Si dintr-o dată secundarul nu mai mişcă. Timpul nu se mai materializează în bătaia insistentă a unui ceas cu geamlâcul spart. Nu se mai materializează nici în sunetul soneriei mele, nici în paşii ce lăsau urme în pământul ud, nici in numărul de respiraţii ce le auzeam ca un ecou în urechea mea. Ci doar s-a oprit. Ca şi bătăile inimii ce nu mai pulsează aşa repede ca odinioară. Ca şi notele muzicale din simfonia ce uneori mă asurzea. De parcă constelaţia ce uneori îmi umplea bolta s-a despărţit brusc în nenumărate zodii atât de diferite...şi eu încerc doar sa mă regăsesc într-una din ele.
Oare te gândeai vreodată că ultimul pas pe care l-ai făcut cu intenţia de a îndepărta de mine a fost pasul cu care ai început să zideşti peretele rece? Oare materialul casabil nu îţi era la îndemnână de ai ales să îl construieşti cu cărămizi reci, ce nu pot fi distruse de mâinile mele fragile? Oare ştiai că întregul meu corp este construit în aşa măsură încât nu-l mai pot întoarce, nici măcar pentru o ultimă privire?

Si, punându-ţi bazele în inocenţa mea şi în puterea mea de a transforma subit un punct într-un nou paragraf, ai ales să pleci. Insă ceea ce nu ştiai este că următorul paragraf nu este despre tine...niciodată nu a fost menit să fie!

Are u sure?

2010-02-28T04:30:00.000-08:00

Memory full. Ce eroare ciudată. Oare ai ajuns la capătul puterilor? Chiar e nevoie de un format? Bagajul de emoţii chiar te trage înapoi?

Ctrl+A...Selectezi toate informaţiile, amintirile, “fişierele” ascunse, rămăşiţele. Arunci o ultimă privire pe furiş şi, deşi te doare inima, şti ca ele ocupă un spaţiu prea mare in memoria ta şi trebuie şterse. Trebuie eliminate pentru ca tu să funcţionezi normal. Normal...da, sună bine. Abia îţi mai amineşti senzaţia pe care o ai când simţi că faci parte dintr-un întreg pe care majoritatea îl numeşte “restul lumii”.

Delete. Si momentul a sosit. Ultimul gând se duce acolo unde te aşteptai cel mai mult. Ultima întrebare este rezervată pentru: Chiar o fi necesar? Mutatul pe o altă partiţie a devenit imposibil din momentul în care tu, cu toată putere dar şi involuntar, ai înrădăcinat trăirile adânc, mult mai adânc decât poţi săpa tu acum.

Are you sure you want to delete this items? Ce nu ai da acum să existe un buton cu opţiunea “Am I ?”. Nici măcar un icon cu “help” nu mai există. Asta pentru că tu duci lupta cu tine...nu există reguli, nu există multiple posibilităţi...numai un “da” şi un “nu” care nu par deloc să te ajute. Si, gândindu-te la tine, apeşi YES.

EMPTY RECYCLE BIN!

Sfaturi pentru viata

2010-02-14T06:15:00.001-08:00

Bucurăte-te de frumuseţea şi puterea tinereţii. Stii ceva? Lasă. Nu vei înţelege frumuseţea şi puterea tinereţii decât în momentul în care o vei pierde. Dar, crede-mă, în 20 de ani te vei uita la pozele din tinereţe şi îţi vei aminti cu regret câte şanse ai pierdut şi cât de fabulos arătai. Nu erai aşa de gras/ă pe cât îţi aminteai...

Nu-ţi face probleme în ceea ce priveşte viitorul tău. Sau griji...a-ţi face griji e la fel de util ca mestecatul unei gume în timp ce rezolvi o problemă la algebră. Adevăratele probleme vor fi cele care nu-ţi trec încă prin minte.

Fă în fiecare zi un lucru care te înspăimântă.

Cântă.

Nu fii nepăsător cu cei din jurul tău. Nu umbla cu oameni care sunt nepăsători cu tine.

Nu-ţi pierde timpul cu gelozia. Uneori eşti în faţa, alteori eşti în urma...cursa este lungă şi, la sfărşit, participi numai cu tine.

Aminteşte-ti complimentele primite. Uită insultele. Dacă reuşeşti să faci asta, spune-mi cum.

Păstreaza scrisorile de dragoste. Aruncă extrasele de cont.

Intinde-te!

Nu te simţi vinovat dacă nu şti ce să faci cu viaţa ta. Cele mai interesante persoane pe care le ştiu nu ştiau ce să facă cu viaţa lor când aveau 22 de ani. Unele din cele mai interesante persoane pe care le ştiu nu ştiu ce facă cu viaţa lor nici acum, la 44 de ani.

Fii blând cu genunchii tăi...o să le duci lipsa când nu o să te mau ajute.

Poate te vei căsători, poate nu. Poate vei avea copii, poate nu. Poate vei divorţa la 40 de ani, poate vei ţopăi pe “Dansul pinguinului” la aniversarea a 75 de ani de căsătorie. Orice ai face, nu te felicita prea mult şi nici nu te învinovăţi: alegerile tale implică şi şansele...la fel ca alegerile tuturor.

Bucură-te de corpul tău, foloseşte-l cum poţi...nu-ţi fie teamă de el sau de ce va spune lumea..este cel mai bun instrument pe care îl vei avea vreodată.

Dansează...chiar dacă nu ai unde decât in dormitor.

Citeşte îndrumările chiar dacă nu ai de gând să le urmezi.

NU CITI reviste de modă, te vor face să te simţi urât/ă.

Cunoaşte-ţi părinţii...niciodată nu vei şti când ei o să te părăsească definitiv. Fii drăguţ cu fraţii tăi...ei sunt cea mai bună legătură a ta cu trecutul şi ei vor fi cei ce vor râmăne cu tine şi în viitor.

Inţelege că prietenii vin şi pleacă...în afară de puţinii de care ar trebui să te ţii strâns.

Respectă bătrânii.

Nu aştepta să te întreţină alţii. Poate vei face un împrumut în bancă, poate vei da peste un partener de viaţă bogat...dar nu se ştie niciodată când ele vor înceta să fie o sursă de venit.

Nu îţi bate prea tare joc de părul tău. Altfel, când vei avea 40 de ani va arăta ca la 85.

Ai grija sfaturile cui le asculţi şi...nu uita loţiunea de soare!

Baz Luhrmann - Sunscreen Graduation Speech.mp3

Rutină nesimţită.

2010-02-13T09:50:00.001-08:00

De ceva vreme azi e la fel ca ieri. Ieri va fi la fel ca mâine. Mă învârt într-un mod bolnăvicios între patru pereţi încercând să găsesc o crăpătură prin care sa respir aer curat. Aer “de afară”.

Oare azi o să ies? mă întreb în timp ce fac ochi pe la ora 12 jumate. Dar scap repede de gând când mă pun în faţa biroului. Verific facebook-ul, trec prin 2 bloguri şi mă scufund in cursuri. Măcar de aş învăţa ceva...Mănânc ceva, fac curat în camera (dacă e rândul meu), vad 2-3 episoade dintr-un serial, mă arunc în pat, mă întorc la birou.

Am I a freak? Sau toţi avem momente din astea în viaţă?

Prin ochiii Cenuşăresei

2010-02-08T08:52:00.001-08:00

Nu am o experienţă vastă de viaţă, multe lucruri nu le-am încercat, multe lucruri nu le-aş încerca şi multe lucruri m-au încercat ele pe mine. In general am fost fericită, m-am simţit completă, am devenit un întreg.

Dar “întregul” nu a mai contat în momentul în care i-am întâlnit privirea – genul de privire care îţi ajunge în suflet şi, de-ar avea loc, ar pătrunde mai departe. Genul de privire ce îţi arde conştiinţa, ce nu te lasă să zâmbeşti, ce îţi roade amintirile frumoase.

Oare citeşte prin mine? Sau sunt doar un obiect ce îi blochează observarea unui orizont nemărginit? Oare sunt eu ceea ce îşi doreşte să devină? Oare tânjeşte după privirea mea lipsită de griji? Si mă apropii încă un pas...

Stătea sprijinită de un gărduleţ cojit, pesemne îi lipsea o aripă. Aripa ce ar putea să îi dea avântul să se bucure de adierea vântului, de soarele arzător şi de copilărie. Aripa ce i-ar transforma fotografia alb-negru într-una color. O aripă de înger ce ar merita-o doar pentru că este copil. Si din alte o mie de motive...dar mai ales pentru că este copil.

Si a trebuit să trec mai departe. Cum pot pur şi simplu să trec pe lângă un copil a cărui speranţă a fost retezată de la o vârstă atât de fragedă? Cum pot şterge o lacrimă de pe faţa unui copil şi cum pot desena un zâmbet? Cum îi pot reda sau crea focul din privire şi cum îi îndepărtez zalele grele? Cum îl descătuşez de ceea ce eu numesc “greutăţi ale vieţii”?

Poate dacă iau un creion? Ii desenez ochiii într-un albastru deschis, cu pleoape lungi şi negre iar buzele într-un zâmbet larg. Ii şterg petele de pe faţă şi le înlocuiesc cu sclipiri de soare. Ii şterg decorul şi o aşez pe o câmpie înflorită, creată numai pentru ea. Ii şterg amintirile şi...îi şterg trecutul...le şterg, le desenez din nou, din nou le şterg. Aş vrea să iasă perfect.

Dar din păcate viaţa nu e o operă de artă. Avem în mână creionul dar guma de şters nu este ataşată. Avem fiecare o viaţă de trăit dar o parte din cine suntem noi o datorăm persoanelor ce lasă o amprentă profundă.

Fetiţa? Cred că mi-a alimentat dorinţa de a face o schimbare căci suferinţa nu o vedea ea...o vedea privitorul!

Merci Silviu pentru poza!! Da, da...merci...si te mai sun si data viitoare daca mai am nevoie de o poza, clar? Hm...

Si te iubesc cu mila si cu groaza....

2010-02-01T06:56:00.000-08:00

Unele melodii sunt predestinate pentru a fi surse de inspiraţie.

Unele melodii lasă cicatrici, alte le vindecă, altele le redeschid.

Unele melodii îţi şterg lacrimile, altele ţi le provoacă.

Unele melodii trec...altele rămân.

Doar ascultă.

Melodia e luata de aici.

Pe cord deschis

2010-01-31T09:36:00.000-08:00

Hotărâtă să plec în căutarea persoanei care eram până “ieri”, m-am decis să fac o operaţie pe cord deschis. Plec să-mi caut dedesubturile şi să-mi înfrunt temerile şi reţinerile. Si am pornit.

Indepărtez cu grijă straturile de piele ce au adunat, la rândul lor, straturi groase de praf. Nu ştiam că o să dureze atât, nu-mi imaginam că pielea a devenit aşa de groasă şi aspră. Imi taie din elan dar...eu tai mai departe.
Mă gândeam că o să dau imediat de adâncurile mele dar s-au adăpostit atât de profund. Se pare că, întradevăr, cetatea mea şi-a ridicat porţi înalte...2 points for defense. Respir şi merg mai departe...nu pot renunţa acum, nu vreau să fie şi asta una din încercările eşuate.

Lama rece a bisturiului îmi mai perforează un ţesut. Fir-ar...nu cumva trebuia anestezie?Oare e sigur ce fac? Oare vreau să ştiu cine sunt? O să rămân cu handicap după ce o să îmi infrunt sufletul? O să mă doară? O să mă certe? Oare e pur? Oare e ars?

Curajul îmi curge prin perfuzia pe care o privesc cu teamă (sper să nu se termine înaintea intervenţiei).
Strat cu strat mă descopăr pe mine. O clipă mă surprinde, următoarea devine rutină, următoarea îmi taie respiraţia iar următoarea se transformă într-o picătură rece ce îmi mângâie faţa.
Judecând după îmbulzeala de sentimente, pot spune că aproape am ajuns.

Imi pare bine să te revăd, îi spun emoţionată vechiului “eu”. Atât de pur, inocent ...atât de naiv. Atât de transparent, sincer, direct, atât de VECHI. Te-aş vrea înapoi. Dar nu, nu ai rezista nici măcar o secundă în lumea de azi. Ori te-ar călca alţii sub ghetele grele ori te-ai pierde şi tu printre ei. Fii tu oaza mea de linişte când ceilalţi mă surzesc cu ţipetele lor, fii tu oceanul meu uscat când eu ma înec în lacrimi, fii aşternutul moale ce-mi acoperă trupul rănit.

Si încep să cos. Tesut cu ţesut. Uneori mai stângaci, alteori perfecţiunea întruchipată. Uneori cu aţa colorată, alteori cu lână neagră. Pe alocuri mai strâmt, în alte locuri las cusături largi.

Eu ştiu cine sunt, nu trebuie să ştie şi ei.

Este amuzant

2010-01-28T04:00:00.000-08:00

Cum fiecare ţinem predici despre cum este bine să te comporţi...şi de multe ori ne trezim încălcându-ne propriile credinţe.

Cum de fiecare dată când punem o mască...mai adăugăm un strat gros peste adevărata noastră faţă.

Cum uneori, deşi suntem înfofoliţi până peste cap, ne simţim atât de goi.

Cum drumurile greşite duc de multe ori la destinaţii de vis.

Cum ne închidem în noi, cum credem în horoscop, cum căutăm compatibilităţi, uitând de cine suntem noi defapt.

Cât de repede ne infăşurăm de iluzii şi cât de tare ne dor dezamăgirile.

Că fiecare vrea iubire dar ne lăsăm influenţaţi de circumstanţe exterioare.

Cum uneori opusurile se atrag dar uneori se resping atât de mult.

Deşi toată lumea vrea egalitate, ne călcăm în picioare unii pe alţii.

Că sufletul doare mai tare când eşti singur decât atunci când eşti rănit.

E amuzant că, deşi mă doare, am puterea să schiţez un zâmbet şi, deşi nu este unul fals, este unul puţin forţat.

Poza e luata de aici.

Coşmarul eternităţii...

2010-01-24T12:27:00.000-08:00

Numai gândul privind eternitatea îl găsesc înfricoşător

Nu vreau să fiu aici mereu, odată o să vreau să mor.

Căci între Eros şi Thanatos, mă duc încet spre un sfârşit

Si ei vor spune: N-a murit

E-un asfinţit....

Având puterea de-a alege, eu vreau să sufăr, alegând

Decât o stâncă rece, grea, mai bine-o lacrimă curgând...

Ce se prelinge pe-un obraz ce frige ca sângele-n vine

Ea nu dispare, nu acum

Abur devine....

Las timpul să îmi curgă în palmă dar n-am răbdare, curge lent

De viaţă, de căldură şi de soare mă face să fiu dependent

Si fiecare strop de ceas se pierde-ncet în pumnul meu

Nu-s pământean, nici zeu

Sunt semizeu....

Căci timpul a insistat înţelepciune şi curaj să-mi dea

Curajul de-a privi spre nori şi înţelepciunea de-a nu profita

Si cu un teanc de calităţi mă îndrept spre răsărit

Si la sfârşit eu m-am născut urmând ca la început

Să fi murit.

My creative mojo...my dears :))

Pentru fotografie, bineinteles, merci Silviu !!!!

....a nins peste noi....

2010-01-22T12:06:00.000-08:00

A nins peste noi...cu fulgi reci ce ne-au acoperit pielea caldă. Va fi o primăvară târzie...şi momentul în care părticele de suflet voi înflori va merita aşteptarea.

A nins peste noi...cu fulgi grei ce ne apasă umerii obosiţi. Se preling prin părticele de piele neacoperite şi se topesc uşor, făcându-ne să tânjim după zilele de vară în care am da orice pentru un strop de apă rece.

A nins peste noi... cu fulgi nehotărâţi şi aiuriţi. Dacă fulgii ar avea voinţă, oare câţi ar ateriza pe pragul meu? Oare câţi s-ar topi atingându-mi pielea şi câţi ar îngheţa de tot?

Si între timp doi fulgi pufoşi îmi ating fruntea...rămân acolo în timp ce eu ţin ochiii întredeschisi de teama viscolului de afară. “Ironic, le spun eu, mi-aţi încălzit sufletul.”

Foto : Silviu

Hai să ne cunoaştem!

2010-01-19T12:54:00.000-08:00

Eu sunt visătoare. Am temeri, am complexe, am izbucniri, am emoţii, am slăbiciuni, am un pachet mare de zâmbete care se regenerează, am doruri, am scut, am propria cetate.
Zâmbesc, iubesc, plâng, ţip, alunec, ascult, vorbesc.
Sunt stângace, lejeră, delăsătoare, superficială, timidă, tăcuta dar, într-un mod ciudat, sunt şi opusul tuturor lucrurilor pe care le-am enumerat.
Dansez numai după o bere, devin sociabilă numai după ce cunosc persoanele, adorm numai după câteva ore cu ochiii în laptop, fac curat numai după ce nu mă mai pot mişca din cauza maldărelor de haine...citesc numai după ce văd un film prost (şi n-am mai văzut un film bun de ceva vreme).

Acum vreau să cunosc şi eu persoanele care citesc ce scriu eu aici(dacă există)___da, sunt şi optimistă.

Deci...cine eşti tu? Nu, nu-mi spune numele...spune-mi cine eşti!

Tot ce atingea....

2010-01-18T14:06:00.000-08:00

se preschimba în mătase. Fiecare privire ce o arunca spre orizont schimba 1000 de suflete...nu pot spune că le topea dar cu siguranţă le oprea din îngheţare. Fiecare pas al ei era pasul general...căci în ea ei îşi vedeau reflecţia celor mai pure momente trăite vreodată. Fiecare respiraţie oprea orice altă respiraţie ce se vroia a fi în sincron căci ea, prin puritatea ei, emana oxigenul fără de care ceilalţi nu puteau trăi.
Fiecare clipit oprea timpul căci Universul, îndrăgostit de prezenţa ei, nu vroia ca ea să piardă vreun moment din evoluţia lui. Fiecare mişcare a buzelor cutremura razele de soare. Se făcea lumină când buzele ei se distanţau într-un zâmbet larg ce ar fi făcut-o si pe Afrodita invidioasă. Iar când era tristă, stelele cugetau şi sufereau alături de ea, afişând pe bolta cereasca mii de cristale strălucitoare.
Era o divinitate? Nici pe departe! In zâne ştiu că nu mai credeţi de mult. Era o regină? Putem spune şi aşa...dar mai presus de toate era o EA. Era EA-ua lui! Era prezenţa ce îi fura visele, îi măcina raţiunea, îi înceţoşa coerentul. Era cea pe care el şi-o dorise toata viaţa.
Era reală? Desigur...căci ea era cea ce îl mângâia când toată lumea îl blama, îi spunea poveşti când toată lumea îl indemna să se maturizeze şi îl împingea când toată lumea îl trăgea în spate.
Era a lui? Ei bine, ea era una dintre ele. Una dintre cele pe care le iubeşti o viaţă şi când întinzi mâna dupa a ei, realizezi că ai iubit o amintire. Ea nu este reală...doar A FOST ODATA.

Aberaţii de noapte!

2010-01-17T12:18:00.001-08:00

Te-am auzit, răspunse visul, făcându-şi curaj să mai apară în gândurile ei incă o noapte. Iţi simt pulsul, mă joc cu respiraţia ta, îţi controlez sângele din vene.Iţi gust lacrimile şi, deşi sunt sărate şi reci, mă îmbată furia lor. Ti-am auzit strigările şi nu o să îţi mai fur nopţile...trăieşte în realitate! Uită de dimineţile în care ţi-ai dorit să dai timpul înapoi, visurile nu apar de doua ori sub aceeaşi formă.
Trezeşte-te....se face dimineaţă!!

Destinaţia finală: In pământ

2010-01-14T13:24:00.000-08:00

Privesc îndurerată expresia lu’ tata şi mă trece un fior rece pe şira spinării...de ce trebuia să plece acum? El oare ştie câte persoane îndurerate a lăsat în urmă? Işi imaginează că noi ne-am adunat aici ca să ne luăm “la revedere” de la el? Mă uit în jos ca să-mi ascund lacrimile ce, inevitabil, mi-au spălat faţa de enşpe mii de ori pe ziua de azi. Oare mai am? Dar, calculând repeziciunea cu care se scurg, tind să cred că am resurse nelimitate.

Nu ştiu ce să ascult...un “de ce ne-ai lăsat ticule aici, singuri şi tu ai plecat????” sau tăcerea de mormânt din mintea mea? Să privesc noroiul de pe ghetele mele ce, la propriu, mi-a ajuns până la genunchi sau pâmântul uscat ce se depune acum în sufletul meu? Să-mi întorc privirea spre cei vii sau spre cei morţi? E aşa liniştit aici...până şi urletele fac liniştea mai profundă....oare nenea Vasile născut in ’34 şi decedat in 2003 ne aude? Ne aude cineva?

Si mă aplec...iau o mână de pământ rece şi o strâng puternic. Ce rece e...atât de rece...o ud cu o lacrimă şi o arunc...o fracţiune de secunda. Oooo...dar nu....au fost minute, apoi ore, apoi zile. Simţeam că pâmăntul levitează. Si nu a levitat...s-a depus în straturi groase asupra trupului ce odată obişnuia să fie numit “tataie”. Si te-ai dus...şi acum îţi ducem dorul...şi mi-aş fi dorit să nu fie aşa.

Mi-aş fi dorit ca acu, la ora 11, să nu-mi scârţăie pe creier acelaşi sunet auzit acum 12 ore...sunetul roţilor de căruţă ce te duceau pe ultimul drum. Si mi-e dor...erai ultimul meu “tataie”.

Au mai rămas în urma ta papucii care se târau uneori dis de dimineaţă prin curte când tu erai cu treabă, glumele tale şi veşnicul “Hai măi tată” A mai rămas litra de ţuică şi pachetul de ţigări, basca pe care o purtai mereu şi poteca pe care ai făcut-o de fiecare dată când veneai la noi seara. Mi-e dor de tine..vei rămâne întotdeauna aici...şi dacă îmi urmăreşti rândurile, nu ezita să mai apari în vise..nu mă voi speria, te aştept cu drag.

I've never been so close to God....

DND.. .am băut!

2010-01-11T02:35:00.000-08:00

Invârte sticla...la naiba, nu la mine iar! De ce eu din nou? Nu puteaţi şi voi să mai luaţi o gură din sticla care, în loc să îmi asigure o noapte lipsită de probleme, îmi aduce aminte încet, încet de toate lucrurile pe care vroiam să le uit? Mai bea o cană, mai îneacă un vis. Mai goleşte o sticlă fără ca la fundul ei să găseşti şi fundul problemelor tale. Dar poate în următoarea...nu, nici acolo!
Mă ridic...mă clatin...în stânga trecutul, în dreapta viitorul. Dar cum râmăne cu prezentul? Mă aşez, îmi găsesc stabilitatea după care tânjesc de două decenii..dar nu, nu am stare. Mă ridic, deschid geamul şi încep să ţip...oamenii de jos se uită amuzaţi. Nu, ei nu mă înţeleg, nu au cum, niciodată nu s-au îmbătat cu sentimente, ei încă se mai îmbată cu apă!
Mă gândesc dacă e o idee bună să ies afară să iau aer...de multe ori am fost axfisiată oricum, de multe ori au încercat să ma îngrădească oricum. Puţină libertate? Dar oare sunt în stare? Pot merge pe picioarele mele? Oare balustradele mă vor susţine? Oare am nevoie de ele oricum? O să ies, măcar decizia asta să o iau singură.
Dar treptele neclare nu mă lasă să fiu liberă pe deplin. Imi e greu, alunec. Mă ridic, a fost decât un obstacol, probabil că mâine o să îi resimt râzbunarea. După câteva căzături, hotărăsc să mă întorc. Pot spune că am fost liberă? Vom vedea mâine. Pot spune că am învăţat ceva? Nu, nu mă mai îmbăt, o să consum sentimente moderat!

Compresă rece

2010-01-08T13:05:00.000-08:00

S-a terminat. Poate nici nu începuse bine sau poate a durat o viaţă. Poate încă nici nu apucasei să te bucuri sau poate ai atins şi ultimul cer posibil. Poate găsisei “the one-ul” sau poate a fost doar unele din gropile care te vor face să apreciezi muntele şi mai mult. Poate că nu a fost să fie sau poate că a fost. Da sau nu, “a fost” este oricum la trecut.
Ti-ai fi dorit să se sfârşească altfel...sau nu ţi-ai fi dorit să se sfârşească deloc. Dar nu uita că în doi mereu există unul mai slab...nu-l judeca. Nu-i purta pică, nu-l privi cu alti ochi...face parte din el. Păstrează imprimat în memorie zâmbetul molipsitor şi ia-o de la capăt.
Goleşte sertarul. Presează gândurile şi amintirile până ajung ca foiţa ţigării din care obişnuiai să tragi. E greu? Dar tu eşti puternic. Ia timp? Dar tu eşti tânăr. Consumă energie? Eşti cea mai energică persoană pe care o cunosc.
Si nu uita că în urma tuturor rămâne prietenia...fii tu prietenul meu special.

Sedaţi

2010-01-06T06:13:00.000-08:00

[ Dupa o perioadă petrecută printre orfani, am ajuns la concluzia că, deşi ei cred că dacă au suferit o viaţă societatea le este datoare, se izbesc puternic de realitate]

Eşti calm. Ai stat prea mult în întuneric, ai îndurat prea multe ploi, ai răsuflat prea multe of-uri. Destinul nu ţi-a oferit prea multe şanse, iar acelea pe care ţi le-a oferit...frica nu a vrut să le accepte. Te-ai crezut net inferior.Ti-a fost teamă să spui ceva, teamă de cei ce s-au născut cu totul de-a gata. Ai crezut că, dacă aştepti suficient de mult, totul va veni de la sine, universul va conspira ca ţie să îţi fie bine. Ce ai învăţat din toate astea? Citeşte mai departe.

Acum ai deschis ochiii. Deşi erai sigur că o să te orbească toate culorile aprinse, te-a uimit cât de lipsite de strălucire pot fi. Nu-ţi închipuiai lumea aşa, nu credeai că trebuie să lupţi pentru un strop de fericire. Viaţa e grea, cine îşi închipuia? Lucrurile nu cad din cer, cine şi-ar fi imaginat? Dacă nu cauţi nu vei găsi, cine credea?

Acum eşti mare. Incă încerci să te obişnuieşti cu lipsa apelativului de “copil” şi încă mai speri să auzi un “Lasă, e şi el tânăr”. Ai foaia, pixul...tot ce îţi mai lipseşte este inspiraţia pentru a-ţi scrie propriul destin. Incepe cu titlul, nu cu încheierea. Lasă cuvintele să curgă de la sine dar nu te face absent, implică-te în propriul viitor.

Munceşte! Trage tare pentru idealul tău! Luptă să nu devii tu persoana pe care acum o dispreţuieşti! Fii un părinte bun! Ia tot ce societatea îţi oferă! Nu mai renunţa aşa uşor! Deschide bine ochiii la fiecare pas!

De ce eu!?

2010-01-03T12:53:00.000-08:00

Seara de revelion...sigur că da..o seară specială. Bineînteles, program special la TV...şi nu, nu mă refer la unicitatea şi originalitatea programelor..ci la faptul că se difuzează pentru oameni speciali, cu mici dizabilităţi psihice, pe ici pe colo!

Cuuuummm????? Aţi pierdut emisiunile de revelion? Poftim tati recenzie!

PROtv.Denisa ne încântă cu o melodie superbă
Antena 1. Guţă se aleargă cu Adrian Minune, de Vito, copilul Minune prin platou. Unul e Romeo, celălalt Julieta. Aici da disonanţă între cultură şi prostie...
Kanal D. Acelaşi Adrian ( că nu degeaba i se zice Minune) . Dar nu asta este important. Important este că distinsul nostru cântăreţ cânta ceva de genul “nu îţi trebuie cunoştinţe dacă ai permis de fiţe”. Si jos, deci joooooooos, scria mare titlul “ naşu’ minune şi finu’ salam işi petrec revelionul la Kanald”
Si cum nu mi se întosese deja stomacul pe dos de la aceste specimene, pe PRIMATV găsesc o emisiune în care se face “mişto” de cine? Tot de domnii precizaţi mai sus!!!!!

Da..ştiu...cine mă pune să ma uit? Am făcut-o din ambiţie şi mi-am folosit memoria fotografică tocmai pentru a scrie aici.

Revenind la întrebarea mea....de ce eu?? De ce, dintre cele 194 de ţări independente, a trebui să mă nasc tocmai aici? Ce am făcut eu să merit asta?

Doliu

2009-12-30T15:49:00.000-08:00

Doare uneori. Când închizi ochiii, când simţi pe mâna ta cicatricea mâinii ce obişnuia să o susţină. Când priveşti pe vizor şi vezi că cel de te surprindea deseori cu un trandafir a încetat să îţi mai calce pragul. Când vezi că şi-a găsit fericirea în alte braţe, privind alţi ochi, sărutând alte buze şi paşind pe alt drum. Obişnuiaţi să mergeţi pe acelaşi drum, îţi aduci aminte? Asta până când s-a format o răscruce, tu ai ales partea dreaptă şi, deşi ai puţin mai mult de ocolit, vei ajunge la aceeaşi fericire.

Obişnuiaţi să aveţi aceleaşi visuri. Le împărtăşaţi până la ultima suflare şi, când venea vorba să vă treziţi, săreaţi la alt vis. Chicoteaţi sub plapumă când deveneau stupide, plângeaţi amândoi când deveneau tragice şi ştergeaţi amândoi cu buretele când deveneau exagerate.

Obişnuiaţi să dormiţi în acelaşi pat, vă amintiţi? Când tu dormeai iar celălalt, grijuliu din fire, te învelea cu partea sa de aşternut, acoperindu-ţi faţa somnoroasă. Tu vorbeai în somn iar el povestea la micul dejun. Te tachina mereu dar nu ezita niciodată să te sărute de Bună dimineaţa sau de Noapte bună.

Acesta este postul cu care îmi iau adio de la anul 2009. Este ceea ce las în urma acestui an. Este punctul pe care îl pun după o propoziţie care a durat sute de zile. Este doliul pe care am încetat să îl mai port de acum. Este Noul meu an fericit. Să aveţi si voi parte de unul!

Reguli nescrise

2009-12-22T12:01:00.000-08:00

Before...

Tragem uşa după noi şi părăsim locul pe care îl numim “acasă”. Părăsim locul unde ne simţim protejaţi, unde nimeni nu ne judecă, unde nimeni nu ne aruncă priviri ascuţite. Ieşim pe stradă şi ne izbim, fără sa fim conştienţi, de ELE- de prejudecăţi. Ne macină gândurile, ne fura privirile şi ne fac să gândim iraţional.
Dar de ce? De ce ne ghidăm după atâtea reguli nescrise?

De ce o persoană nu are dreptul să se îndrăgostească de cineva mai în vârstă? De ce ne vine aşa de greu să înţelegem şi aşa de uşor să judecăm? De ce e mai uşor să spunem “E o curvă” sau “Ii vrea numai banii” decât sa întelegem că uneori dragostea chiar nu ţine cont de vârstă? Oare nu cumva ne proiectăm frustrările in ceilalţi? Nu cumva ne ascundem propriile defecte şi, de fiecare dată când observăm pe cineva “mai defect” îl atacăm pentru propria satisfacţie?

De ce băiatul trebuie să fie mai înalt decât fata? Dacă mie, ca fată, îmi convine, de ce restul lumii ar da doi bani pe asta? Nu vorbim aici cumva de o serie de valori morale care, odată cu trecerea anilor, s-au pierdut? Cum rămâne cu armonia, cu găsirea unei limbi comune, cu întelegerea pe diferitele planuri?

....the eye.....

De ce băieţii nu au voie să plângă? De ce eu fac parte din “sexul slab”? Faptul că plâng, că mă agit, că îmi exteriorizez îngrijorarea, că uneori sunt isterică, că pun întrebări atunci când nu pricep ceva, mă face slabă? Nu cumva mă face chiar mai puternică? Sau e mai uşor să îmi reprim trăirile şi să ma mint că sunt de oţel? De ce un băiat care plânge primeşte apelativul de “femeie”? (să o spun într-un mod drăguţ)

De ce băiatul trebuie să fie mai în vârstă decât fata? De când a devenit asta o ruşine? De ce ar fi asta o etichetă?

Ceea ce vroiam să subliniez este că trăim într-o societate bolnavă, boala fiind contagioasă. Societatea ne educă, noi educăm mai departe.
Postul meu nu este un manifest. Nici măcar un îndemn. Este decât o grijă în plus pe care o am uneori. Dar vă rog nu mai pretindeţi că suntem într-o continuă evoluţie...tehnologia poate avansează, dar noi involuăm într-un mod nesimţit. Iar prejudecăţile voastre (noastre) pot inhiba.. Suntem oameni, prin definiţie nu suntem perfecţi. Nu ne asemuim nici pe departe manechinelor care stau neclintite într-o vitrină strălucitoare şi lustruită. Este aberant să căutăm perfecţiunea în fiecare persoană peste care dăm, la fel de aberant cum este să judecăm dacă nu o găsim.

Note: Dorinţă de Crăciun: mi-aş dori să scăpăm de prejudecăţi şi să luăm lucrurile aşă cum sunt. Hai să nu le complicăm...sometimes less is more.
O seară plăcută.

....sees.

Fotografie: Silviu (http://hudini-silviu.blogspot.com/ ). Merci

Artificii

2009-12-19T04:27:00.000-08:00

Te credeai mic? Cum de nu ştiai că poţi acoperi tot cerul? Cum de nu ştiai că poţi lumina multe vieţi? Cum de nu puteai vedea în spatele limitelor impuse doar de tine?

Te laşi doborât de solul rece. Eşti înfipt în pământ, ai rădăcini adânci ce nu vor deloc să devină mobile. Te ghidezi după soare deşi nu te-ai întrebat niciodată “Oare ce se ascunde în spatele norilor?”.

Vrei să spun ce am învăţat recent? Te asemeni unor artificii. Ai în tine culoarea stelelor, porţi imprimată în tine o lumină ce poate înrobi bolta cerească. Zâmbetul tău reprezintă sunetul de dinaintea exploziei de sentimente si....BOOOOOOMMMM!!! Tot cerul zâmbeşte!

Lasă-i pe ceilalţi să fie flacăra ce, odată atingându-te, va deveni principala sursă de avânt. Transformă-te într-un joc de lumini, alege-ţi propriile culori....inventează-le chiar.

Eu de curând am aflat ca nu ERAM ceea ce ERAM cu adevârat. Acum chiar sunt un foc de artificii şi...am învăţat că pot să zâmbesc în poze.

O zi faina

Şi uite că am fost şi Moşi Crăciuni!

2009-12-15T13:14:00.000-08:00

Mulţumesc tuturor persoanelor care s-au implicat şi ne-au ajutat să ducem la bun sfârşit această idee . Cu siguranţă nu s-ar fi putut fără ajutorul vostru. Iar dacă am adus, măcar pe faţa unei singure persoane, un zâmbet, noi ne-am îndeplinit misiunea. Mai jos aveti câteva poze.

Mulţumesc persoanelor prezente! Si multumesc si celor de la Papusa de Portelan.

Am ales să ducem hainele în jurul orei 5, însemnând ora cinei.

Ne-am gândit totuşi să le îndulcim puţin ziua şi la propriu...

Deşi am fost primiţi foarte bine de către beneficiari, a existat şi o persoană mai timidă care...nu prea a vrut să iasă de sub masă.

In mare, a fost o experienţă plăcută şi cu siguranţă constructivă. Ne bucurăm din tot sufletul că am putut face ceva pentru ei. Deasemenea, am hotărât să ne mai implicăm împreună şi in proiecte viitoare. Când o să apară ceva, cu siguranţă o să vă anunţ.

Dar până atunci, noi vă urăm SARBATORI FERICITE şi un an nou plin de împliniri!

O viaţa de iubire sau viceversa

2009-12-13T13:00:00.001-08:00

Oare cum o fi? Oare ce sentiment ai când te trezeşti după 30 de ani de căsnicie lângă o persoană care, deşi nu mai arată ca în prima zi, poartă în privire aceeaşi dragoste pentru tine? Oare ce sentimente te încearcă atunci când, deşi ai vederea slăbită, poţi vedea în ochiii celuilalt lumea întreagă?

Oare inima îţi pulsează tot atât de repede atunci când, deşi observi că ridurile au început să apară pe faţa ei, încă o poţi numi prinţesa ta?

Va iubesc mult. Vă iubesc pentru că aţi ştiut să ma creşteţi, pentru că aţi stiut câtă libertate să îmi daţi, pentru că nu m-aţi sufocat niciodată şi pentru încrederea nemărginită pe care o aveţi în mine. Va iubesc pentru că aveţi o mângâiere caldă, că trageţi din greu pentru mine şi pentru că de fiecare dată când vin acasă îmi vine să urlu de bucurie.
E ziua voastră. Acum aveţi 29 de ani. Tot respectul şi dragostea mea. O meritaţi.

Dragă Moş Crăciun,

2009-12-09T13:55:00.000-08:00

Sunt eu, Andreea. Stiu, eşti surprins. Am încetat să îţi mai scriu din momentul în care am aflat că nu exişti..sau cel puţin aşa mi-au spus ei. Deci, ma aflu aici, în faţa monitorului, într-o altă seară de decembrie geroasă, scriindu-ţi aceste rânduri. Nu te îngrijora… nu îţi mai cer jucării…acum aş vrea doar…

Adu-mi te rog o bulă mare de săpun. Suficient de mare încât să încapă în ea toate visurile şi idealurile mele dar suficient de mică încât să mă simt în ea ca în primele 9 luni de viaţă. Fă-o suficient de rece încât să îmi simt sângele pulsând în vene dar suficient de caldă încât să mă dezbrac uşor, uşor de toate “hainele” ce mi-au îngreunat drumul de multe ori. Nu-i da gravitate…lasă-mă să plutesc în ea, promit să nu o sparg. Fă-o te rog transparentă, spre un gri deschis, dă-i oglindire şi lasă-mă să mă reflect în ea (promit că nu o să mă strâmb prea mult). Lasă lumina soarelui să se reflecte în particulele de săpun şi apoi să bată mii de nuanţe de auriu pe faţa mea zâmbitoare. Aş dori deasemenea un sistem stereo, să mă surzească cu sunetele minţii mele.

Stiu Moşule, acum îţi faci calculele.
Cum o să o transporţi până aici?
Oare renii o pot căra?
Oare se va sparge dacă vei fi neatent?
Pot spiriduşii tăi să o construiască?O vei termina înainte de Craciun?
O merit?

Dar eu ştiu că poţi…o vei face pentru ca eu să îmi recapăt încredea în tine.
Eu o să te aştept cuminte şi promit să îti las pe hol lapte şi prăjituri. Poate de data asta o să te şi atingi de ele, poate o să vii. Nu o mai lăsa pe mama să organizeze totul (dă-i şi ei ceva timp liber, dacă suntem aici).

STIU CA EXISTI. TU STII?

Fotografie: Silviu (http://hudini-silviu.blogspot.com)

Zbor de fluturi

2009-12-07T13:20:00.001-08:00

Intinde-ţi aripile. Lasă-ţi încet greutatea corpului în voia vântului, lasă-l să te poarte unde vrea el. Inchide-ţi pleoapele grele şi învaţă să vezi prin simţuri. Lasă aerul rece să îţi taie respiraţia, uită de norme, uită de gravitaţie, uită de probleme.

Uită de tine. Uită că ai suferit odată, uită că ai renunţat de multe ori, uită că ai un trecut. Lasă rafalele de vânt să te rostogolească, fă-te pierdut. Regăseşte-te…pierde-te din nou. Ia-ţi avânt de pe solul rece si înfruntă orizontul. Lasă libertatea să îţi trimită fiori pe spatele încordat. Relaxează-te. Invaţă să zâmbeşti.

Zboară. Lasă rutina în spate, învaţă să îţi trăieşti fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Nu-ţi fie frică de căzături…deşi ele iţi vor tăia elanul pentru câteva momente, îţi vor întări aripile înzecit. Increde-te în forţele proprii, mergi pe drumul tău şi tinteşte sprea cea mai ridicată altitudine.

Pluteşte. Lasă-ţi corpul greoi să leviteze, lasă-l să se mişte in bătaia vântului lin sau a uraganului ce vine ameninţător. Lasă rutina…fă ceva neaşteptat. Surprinde-te pe tine, crează-ţi o amintire frumoasă. Profită de viaţă!

Fotografie: Silviu ( http://hudini-silviu.blogspot.com )

Vouă, veteranilor!

2009-12-04T09:49:00.000-08:00

Respectul meu pentru fiecare veteran care citeşte asta. Nu, nu mă refer la veteranii de război…ci ma refer la eroul din fiecare persoană care îşi plimbă ochii pe aceste rânduri.

Da voi, ostaşilor, ce aţi trecut prin nenumărate bătălii cu fruntea sus.

Voi, soldaţilor care nu aţi dar bir cu fugiţii la fiecare obstacol întâlnit în calea voastră. Voi, eroilor, ce aţi preferat să îi puneţi pe alţii în faţa voastră şi să vă puneti în pericol pentru a face un bine.

Voi, combatanţilor, care aţi luptat din răsputeri pentru credinţele voastre, pentru ideile voastre, pentru drepturile voastre.

Voi, militarilor, ce aţi ştiut că uneori un gest făcut din suflet valorează mult mai mult decât 1000 de cuvinte.

Voi, luptătorilor înfocaţi, idealiştilor, visătorilor ce, cu curajul şi optimisul vostru, aţi schimbat lumea.

Voi, războinicilor, ce aţi militat pentru triumful ideilor proprii, nelăsându-vă călcaţi în picioare.

Voi, voluntarilor, ce nu aţi ezitat niciodată să oferiţi un zâmbet şi o vorbă caldă oamenilor ce, în vremuri grele, se refugiau în braţele voastre.

Voi, comandanţilor, ce, deşi spiritele se încingeau în jurul vostru, aţi ştiut să îi ţineţi aproape şi uniţi pe cei dragi, prezentându-le perspective unei zile noi.

Voi, fruntaşilor, ce aţi ştiut întotdeauna că nu exista “nu pot” ci există numai un “nu vreau” mascat.

Voi, caporalilor, ce aţi fost mereu o forţă propulsatorie pentru cei din jurul vostru.

Voi, sergenţilor, ce v-aţi îndeplinit cu succes misiunea de a fi părinte, copil, nepot, prieten, soţ/ie, confindent.

Voi toţi, veterani ce cu uşurintă aţi câştiga o medalie pentru ceea ce sunteţi, aţi câştigat în schimb respectul meu. Să nu încetaţi niciodată să faceţi lucrurile în care credeţi cu adevărat, lucrurile care vă fac fericiţi, lucrurile ce vă dau sentimentul de împlinire. Deşi adeseori poate treceţi neremarcaţi, deşi simţiţi că uneori nu primiţi ceea ce vi se cuvine, nu uitaţi niciodată că voi sunteţi adevăraţii eroi. Căci eroismul nu constă în cât de des vi se recunosc meritele, în cât de mulţi linguşitori aveţi în spate sau în cât de cunoscute devin acţiunile voastre…ci constă în ambiţia de a face încă o fapta eroică.

O zi frumoasa.

Text: Dreea (http://dreea1606.blogspot.com/)

Fotografie: Silviu ( http://hudini-silviu.blogspot.com/ )

Tatuaje permanente

2009-12-02T12:05:00.000-08:00

Le port imprimate pe pielea mea ca pe nişte cicatrici adânci, ce nu vor dispărea niciodată. Sunt bătute pe inima mea cu cerneală colorată, uşor strălucitoare. Le port în fiecare zi, mă îmbrac în ele, mă ghidez după ele, le las să vorbească. Le respir, le eman, le visez, le trăiesc.

Despre ce vorbesc eu? Despre avalanşele, uraganele, tornadele de sentimente ce se nasc şi cresc în mine. Sentimentele ce m-au marcat la un moment dat, ce m-au făcut să iau anumite decizii, ce mi-au călăuzit calea ca nişte felinare într-o noapte fără lună.

Iubesc. Pot iubi necondiţionat deşi uneori nu strică să primesc câte ceva înapoi. Urăsc. Detest anumite lucruri, mă aprind repede, simt cum sângele mi se transformă în lavă uneori. Mi-e dor. Imi vine să mă urc pe pereţi când mă gândesc ce bine îmi era în liceu (mă rog, nu mă plâng nici acum).

Mă încearcă 1000 de stări contrarii. Sunt calmă şi totuşi agitată. Vreau să mă distrez dar totuşi mi-e silă. Imi vine să râd dar mi-e greu să îmi încordez muşchii feţei. Imi vine să îmi iau o vacanţă dar totuşi îmi e silă să îmi fac bagajul. Da…o vacanţă. Mi-ar prinde bine o vacanţă.

Random love

2009-11-27T02:14:00.000-08:00

Si se întâmplă uneori ca, din întâmplare, plictiseală sau glume, lucruri speciale să se întâmple. Nu ştii cum, nu ştii de ce …tot ce poţi descrie este sentimentul călduţ pe care îl simţi în interiorul tău, ce contrastează puternic cu frigul de afară. E frumos, cum să nu dar…cine se aştepta? Te ia pe nepregătite, făcându-te să te minunezi şi tu de ironia destinului. Te face să regreţi toate zilele în care credeai că numai în poveşti şi în filmele de dragoste siropoase exista un HAPPY ending.

Revenind, pentru a mia oară, la vorba lui Peter Pan, am început să îmi schimb concepţia despre lume, în general. “De fiecare dată când spui că zânele nu există, o zână moare”. Si, vreau să spun că acum sunt convinsă că zânele există (metaforic vorbind)…dar asta nu le aduce înapoi la viaţă pe cele deja pierdute. Ok…poate vă întrebaţi ce tot aberez eu aici…e mult mai simplu decât pare. De fiecare dată când spuneţi că un lucru nu vi se va intâmpla niciodată, omorâţi o şansă ca acel lucru să se întâmple. Pesimismul îmi este, în oarecare măsură, o trăsătură …dar este educabil. Incet încet voi învăţa să am mai multă încredere în mine.

Cât despre lucrurile care se întâmplă atunci când te aştepţi cel mai puţin…lăsaţi-vă surprinşi!

...Drumul ne creştea sub picioare ...

2009-11-24T07:11:00.000-08:00

Drumul ne creştea sub picioare pe măsură ce făceam paşi…Aşa sună primul vers din Veritasaga- Nu se ascultă, se simte. Nu ştiu în ce măsură au gândit ei versul ăsta…dar pe mine m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri.

Mă simt stăpână pe viaţa mea. Simt că îmi pot controla destinul şi simt că fiecare pas făcut îmi aduce o mie de posibilităţi şi îmi omoară alte 1000 de posibilităti. Imi vine să râd când mă gândesc la regretele care le aveam înainte de a realiza că viaţa nu are nici BACKSPACE nici UNDO.

Ai în mâini soarta ta. Ai puterea de a lua decizii, de a face schimbări, de a modifica viitorul, de a o lua de la capăt. Poţi desena un zâmbet, poţi şterge o lacrimă, poţi îndulci o privire, poţi lupta contra unei insulte.

In călcâiul tău stă decizia ce se va materializa la următorul pas. Fie că vei călca pe pământul moale, fie că te vei hotărâ să îţi aspreşti piciorul pe solul accidentat, rămâne la latitudinea ta. Fie că vei purta bocanci rezistenţi, fie că vei călca cu piciorul gol pe zăpada rece, rămâne la latitudinea ta. De vei prefera să simţi nisipul fierbinte al zilelor în care simţi că ai ajuns la capătul puterilor sau vei prefera să ocoleşti nisipul, protejându-te…e decizia ta. E totul despre decizia ta.

Drumul? Se pare că el mereu va creşte sub picioarele tale atâta timp cât îi permiţi să facă asta. Renunţă să crezi în prăpastii…ele nu vor apărea …şi dacă vor apărea…PODUL ITI VA CRESTE SUB PICIOARE PE MASURA CE VEI FACE PASI.

Fii conducătorul tău, ia viaţa în piept şi nu-i lăsa pe ceilalţi sa te conducă. Fă cum simţi…viaţa ta e între tine şi tine…nu a fost niciodată între tine şi ei. Permite-le prietenilor să păşească odată cu tine, în dreptul tău…dar nu le înmâna niciodată sforile agăţate de viaţa ta.

De ce? Pentru că ai o singură viaţă…

Cât de liberi suntem?

2009-11-23T12:16:00.000-08:00

OK…democraţie cică. Libertate cică. Dar oare de câtă libertate avem noi parte în ţara asta? Nu cumva trăim cu o intensă senzaţie a libertăţii? Te complaci? Iţi pasă? Eşti orb? Sau pur şi simplu nu vrei să vezi?

Citind o carte…am dat peste un paragraf fain în care se reflectă clar faptul ca libertatea noastră este limitată într-un mod subtil şi nesimţit. Deci sună cam aşă

Afirmaţia că problemele sunt prea complicate pentru ca individual de rând să le priceapă este un fel de perdea de fum. Dimpotrivă, s-ar părea ca multe din problemele esenţiale ale vieţii individuale şi sociale sunt foarte simple, de fapt atât de simple încât ar fi de aşteptat să le înţeleagă oricine. A le lăsa să pară enorm de complicate, astfel încât doar un “specialist” le poate înţelege, şi chiar şi el numai în domeniul său limitat, tinde de fapt – şi deseori intenţionat – să descurajeze oamenii să mai aibă încredere în propria lor capacitate de a gândi. Individul se simte prins, fără să poată face ceva, în masa haotică şi aşteaptă ca specialiştii să descopere ce să facă şi încotro să meargă.

DECII? Suntem liberi? Incă mai credeţi asta?Eu zic că societatea ne limitează emoţiile, ne încurajează tendinţa de conformare.

Hai să luam…hm…problema religiei. Subiect universal, nu crezi?Emoţia reprimată? Simţul tragediei. Fiecare cultură abordeaza tema morţii diferit.
Să luam grecii…ei au descris moartea ca o continuare mohorată a vieţii.
Egiptenii?Indestructibilitatea trupului uman.
Evreii? Stare de fericire şi dreptate ce trebuie atinsă de omenire.
Creştinismul a făcut din moarte ceva ireal şi a încercat să consoleze individual nefericit prin promisiunea unei vieţi după moarte.
EPOCA NOASTRA neagă pur şi simplu moartea şi odată cu ea un aspect fundamental al vieţii. In loc ca individual să o conştientizeze şi să o transforme într-un motiv pentru care ar trebui să se bucure de viaţă în fiecare zi, individul este forţat să o refuleze.

O seara placuta!

Altruismul, un egoism mascat

2009-11-19T02:49:00.000-08:00

Iubesc să ajut oamenii din jurul meu. Iubesc să fiu de folos, să fac voluntariat, să donez, să renunţ la locul meu din autobuz în favoarea unei bătrânele, să explic un curs unei colege ce nu l-a înteles, să-mi vizitez bătrânelele de la căminul de bătrâni etc.
Până acum câteva zile m-aş fi numit o altruistă convinsă. Acum cred că sunt o mare egoistă. De ce? Păi cum de ce?!

Pentru că în urma acestor comportamente mă simt împlinită. După ce ajut pe cineva, mă simt utilă, din care rezultă că ma simt fericită. Simt că pot face o schimbare, simt că sunt motivul pentru care celălalt e mai bine. Si dacă ăsta nu e egoism, atunci ce e?!

Nu cumva fac toate astea ca atunci când pun capul pe pernă să adorm liniştită!? Gândiţi-va puţin…a existat vreun moment în care voi aţi făcut o faptă buna fără să vă simţiti bine apoi? Eu, una, când fac aşa ceva, toata ziua mea se înseninează. Se pare că asta e recompense mea. Atunci mai putem vorbi despre comportament fără recompensă?
Eu?! O fac pentru mine. Alţii? O fac pentru recompensa divină? Alţii alţii? O fac să fie apreciaţi de societate.

Când o să am destul timp liber, o să fac un mic experiment. Vreau să aflu dacă există vreun comportament prosocial care, odată făcut, să nu-mi aducă niciun fel de satisfacţie.
Dar până atunci, întrebarea mea pentru voi este: “Altruismul” meu mă face mai mult sau mai puţin egoistă decât o persoană care nu face nimic în folosul comunităţii?!

Mii de scuze

2009-11-17T01:24:00.000-08:00

Ai o zi proastă. Defapt, fiecare zi e una proastă. Te trezeşti cu gândul că a mai venit o zi…ce rahat! N-ai tragere de inimă să te îmbraci şi să porneşti la drum. Iţi vine să îţi pui plapuma în cap până în ziua când…ei bine, când te va înţelege cineva.
Lasă, o să vină şi vremea mea, îţi spui în timp ce tragi pe tine geaca groasă. Dar nici tu nu crezi cuvintele astea.
Dar părul? Uff…iar o să râdă de părul meu. Mă întreb ce nume o să îmi pună azi…dar lasă, au ei idei destule.
Si deschizi uşa în timp ce mâna îţi rămâne blocată timp de 2 secunde pe clanţa rece.
Ajungi în faţa liceului şi oftezi adând. “Ei bine, acu-i acu”. Urci scările şi ajungi în faţa uşii cu pricina. După o gură adâncă de aer, găseşti curajul şă intrii.
E in regulă, nimeni nu se uită la mine.
Asta până când diva din ultima bancă bufneşte în râs într-un mod fals şi zgomotos. A zis ceva de geaca ta. Tu n-ai auzit decât “ca mamaie” şi “penibil”. Ce ai făcut tu să meriţi asta??

Cu această ocazie vreau să îmi cer scuze tuturor persoanelor marginalizate vreodată de mine. Chiar de nu sunteţi mulţi, nu meritaţi asta. Imi imaginez, abia acum, ce chin groaznic este să nu fii acceptat. Eram copilă, mi se părea amuzant să zic anumite lucruri. Acum îmi vine să intru în pămând de ruşine. Nu ştiu câti dintre voi o să citiţi asta, dar celor care o faceţi, vă doresc NUMAI BINE!!!
Iar pentru voi, cei care în continuare sunteţi cum eram eu, vă dedic din tot sufletul acestă melodie…pe mine videoclipul ăsta m-a făcut să realizez anumite lucruri.
http://www.youtube.com/watch?v=dwvqE8S4D8c

Hai...o zi buna!

Fii tu Moş Crăciun anul acesta.

2009-11-09T06:45:00.000-08:00

Cam aşa sună îndemnul meu şi al colegelor mele de camera. Pentru că tot vin sărbătorile de iarnă, noi ne-am gândit să face ceva pentru căminul de persoane fără adăpost de pe strada Zizinului (Adresa : str. Zizinului nr.126C, Braşov, după podul de la Gemenii,). Si cum bani am zis să nu strângem, ne-am gândit să facem…o donaţie de haine.

“DECI” rugămintea noastră sună cam aşa: Dacă aveţi cumva acasă haine pe care nu le mai purtaţi SAU pur şi simplu aţi vrea să le donaţi unor persoane care au mare nevoie de ele, le puteţi dona centrului de mai sus.
CUM? Eu & my roomie le strângem, urmând ca apoi să ne însoţească cine doreşte pentru a le duce.
CAND? Până pe 20 decembrie, spunem noi, pentru că în vacanţa de iarna plecăm fiecare pe la casele noastre.
DE CE? Pentru a-i ajuta şi pe alţii să simtă spiritual sărbătorilor.
CINE este dispus să doneze haine, îmi poate lăsa un mesaj pe blog sau aici, urmând ca apoi să luăm legatura.
A, da…dacă vreţi sa spuneţi mai departe…chiar vă rog.
Am luat legătura cu doamna psiholog de acolo si mi-a spus că în mare parte caminul adaposteste bărbaţi. Dacă se vor strange şi multe haine pentru femei, sunt sigură că putem găsi împreuna un centru unde le putem dona.

Număr de contact : 0724 339262 Andreea

Sau lasati un comment daca este mai usor

O zi frumoasaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!

Caută-mă tu...

2009-11-06T12:41:00.000-08:00

Dragoste…un cuvânt care poate lua 1000 de sensuri, pe care toţi îl căutăm pe 1000 de drumuri, pe care toti îl râvnim 1000 de nopţi, pe care toţi îl trăim 1 dată (spune lumea).
Dar, până la urmă, la ce se rezumă verbul “a iubi”?
Sincer, nu ştiu dacă definiţia din DEX m-ar ajuta cu ceva. Nu cred că ceva atât de abstract poate avea o definiţie logica ce poate fi înţeleasă de toată lumea. Defapt, nu cred că poate exista o definiţie deloc.
Si la un moment dat te trezeşti cu sentimentul că e posibil să te fi i îndrăgostit. Defapt, simptomele ar fii fluturii în stomac, starea aeriană şi…şi nenumăratele minute petrecute pe pernă în aşteptarea somnului. Asta să fie? Sau e mai mult?

Cum rămâne cu sentimentul că dintr-o dată gravitaţia dispare şi simţi că pluteşti pe un noruleţ pufos?!
Cum rămâne cu “day dreaming”-ul care te face să decolezi de pe Terra spre planete ştiute numai de tine?
Cum rămâne cu plimbările prin parc într-o toamnă geroasă, când numai foşnetul frunzelor uscate mai distrage atenţia?
Cum rămâne cu îngeraşii de zapadă făcuţi după o lungă cautare a unui petic de zăpadă neatins?

Nu ştiu câţi dintre voi vă declaraţi “nişte fericiţi” pe plan sentimental…defapt nu ştiu câţi dintre voi măcar căutaţi ceva similar cu iubirea. Nici nu m-aş mira. Oricum iubirea a încetat de mult să mai fie o prioritate pentru unii.
Cât despre mine, pe mine mă depăşeste situaţia. M-am săturat să te caut. Caută-mă tu!

O mască nouă în fiecare zi

2009-11-05T05:49:00.000-08:00

Azi m-am hotărât. De mâine o sa port o mască. Nu…nu am nicio confunzie în ceea ce priveşte identitatea mea…mă refer la mască cumparată din farmacie.
Disperată de ştirile care rulează cu disperare oriunde deschid televizorul, speriată de atatea morţi şi atâta isterie provocată de acest virus ( dacă există un virus), m-am hotărât ca astăzi sa merg cu două colege să ne cumpăram, şi nou ca omul, câte o mască. Prima farmacie – Ne pare rău…ieri le-am primit…in câteva ore s-au vândut toate. Măi sa fie, ne gândim noi…credeam ca suntem singurele ciudate.
Următoarele farmacii- aceeaşi poveste. In sfarsit, găsim noi şi ne cumpărăm cate 4 de fiecare. Că doar sunt 0.5 lei/una. Probabil o să le port in autobuz când toată lumea are o plăcere să îmi sufle în ceafă . Dar mai vedem…
Voi ce credeţi? E pe bune gripa sau e decât o metodă ingenioasă de a pune industria farmaceutica pe picioare?
O zi faină.

Review in viata mea

2009-11-04T05:55:00.000-08:00

Aflandu-ma, nu stiu din ce motiv, la o ora de pedagogie, m-am gandit sa mai iau o pauza de la vorbele profului care oricum suna ca un cantec de leagan pentru mine. Deci, am pornit cu gandul departe...asa de departe incat mi-a fost imposibil sa ma intorc pana la sfarsitul cursului.

Si m-am trezit copil. Sa fi avut vreo 6 ani, "eleva" la o gradinita cu program prelungit. Era un baiat acolo, Sebi pe numele lui, care avea o sabie de lemn. Sebi a fost prima mea iubire dar si prima dezamagire deoarece o placea pe o anume Andreea pe care o saruta mereu pe obraz. Nici nu il judeca, avand in vedere ce fata aveam. Eh...si atunci am inceput eu sa dau de greutatile vietii :) .

Dar gata, acum am 9 ani si sunt o fetita cam...antisociala. Copiii de afara nu prea vor sa se joace cu mine (poate pentru ca de fiecare data cand cineva ma supara ma duceam in fata balconului si "Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa". Dar am si amintiri frumoase. Mergeam cu copiii in fiecare zi sa ne luam suc la tec de la magazinul de la strada. Cand vedeai ca sunt muzgurita la gura cu alta culoare, insemna ca am schimbat sortimentul. Si ce bucurie mai era cand strangeam figurine. La "Frunza" niciodata nu m-am bagat dar nu ezitam niciodata sa joc Badoga, Alergatea sau Flori, Fete si Baieti.

La 12 ani eram mai bine. Aveam prietene, invatam impreuna versurile melodiile si apoi cantam in fata celorlalti. Aveam o tendinta spre cocalarism, imi placeau lucrurile sclipitoare si cumparam tot felul de cercei colorati.

Hm...14 ani. Aici a venit primul prieten...si tineam asa de mult la el dar, fiind copii, n-a tinut. Iar apoi 15 ani si a venit si liceul. M-am desprins de mediul meu si am intrat in altul, mult mai nemilos as putea spune. Dar liceul a fost cel mai bun lucru din viata mea, desi nu credeam ca voi spune asta vreodata. Certurile, rautatile, betiile, glumele, iesirile...tot tot tot. Dar, toate s-au dus.

Pe la 17 ani locuiam cu prietena mea. Si rare erau serile cand nu ieseam, in care nu cantam ca zapacitele melodiile pe care le stiam (sau nu) pana disperam vecinii, in care ne povesteam pana noaptea tarziu orice fleacuri. Si-mi aduc aminte cum ea facea pe fantoma printr-un geam de termopan gros( stia ea fobia mea) iar eu o incuiam in balcon de fiecare data cand nu vroia sa gateasca sau sa faca curat. Curatenie insemna sa ne aruncam hainele in sifonier pana la refuz...si asta numai cand suna mama si "Adi, sosesc in 10 minute"...

Si am 18 ani....OK. Bac, facultate...deci facultate frate. Pa-pa hometown unde imi spala mama sosetele, unde imi gestiona mama banii. Si nu numai ca am plecat in alt oras, am plecat la camin. Primele nopti stateam cu capul sub patura si plangeam. Ce sa-mi faci? Copil rasfatat. A trecut primul an, nici nu l-am simtit.

Acum sunt in anul II si ma gandesc cu groaza ca sunt la inceputul vietii de adult.

Hey...unde s-a dus copilaria mea???

Dar pana una alta, profu' vorbeste de etapele modelului de instruire si colegamea il priveste visatoare lipita cu capul de banca. Sau nu...cred ca a atipit. Eu? Nici nu vreau sa ma gandesc.

Ma intreb...voi ce va amintiti cel mai bine??

O zi faina!

Sunt cine vreau sa fiu

2009-11-01T21:10:00.000-08:00

Salut. Mă numesc Andreea. Andreea şi mai cum? Andreea şi atât. Pentru că am prea multe idei, o sa le scriu random.
· Imi place numele de Dreea. Nu ştiu din ce motiv…uite aşa.
· Sunt studentă la psihologie, care este şi marea mea pasiune.
· Am douăj de ani, merg pe 21…logic
· Sunt dependentă de jeleuri şi iubesc tartele cu fructe. Combinate sunt şi mai bune.
· Sunt o fire sociabilă, îmi place să cunosc cât mai multe persoane, să comunic.
· Imi place să citesc. Dar nu orice…am şi eu standardele mele J
· Sunt în zodia Gemeni, asta vorbind de la sine.
· Iubesc animalele şi plănuiesc să deschid un adăpost de câini după terminarea facultăţii.
· Imi este frică de curcani, meduze şi încă vreo 2 chestii. (aparent, nici curcanii nu mă plac foarte mult)
· Imi place iarna, să fac îngeraşi în zăpadă şi să îmi îngheţe nasul.
· Imi place să aud bancuri şi să le reproduc. (îl ştiţi pe ăla cu Ion în noaptea nunţii?)
· Vreau să schimb lumea (ştiu…sună a discurs Miss World)
· Urăsc băile în comun.
· Nu aş refuza niciodată o bere bună.
· Aş merge până la capătul pământului pentru idealurile mele.
· Cred în Făt Frumos dar nu neapărat în calul lui alb ( poate să fie şi maro atâta timp cât nu vorbim de şasă cai frumoş).
· Am motive să cred că un lucru rău aduce 100 lucruri bune.
· Cred în reîncarnare (motive subiective).
· Imi plac lucrurile spontane.

· L-aş vota oricând pe Petter Griffin preşedinte. (da…the fat man)
· Imi doresc foarte tare o pereche de role (Ai auzit Moşule?)
· Am 5 câini, 2 pisici şi o adevărată ferma la ţară. (Mulţumesc Tată Urs)
· Il iubesc pe fratimiu şi nu, nu sunt singură la părinţi. (Imi eşti dator)

Intrebări!? :D

Aşa…fă paşi!

2009-10-24T12:38:00.001-07:00

Cât de cruzi pot fi unii oameni încât îşi pot abandona copiii făra niciun resentiment ? Cum pot oare sa închidă ochiii şi să adoarmă liniştiţi ? Cum pot renunţa la sânge din sângele lor si apoi să se simtă uşuraţi ?

Sunt multe lucruri pe care eu nu le pot întelege. Nu fiindcă nu aş fi suficient de inteligentă sau fiindcă acele lucruri m-ar depăş.. Sau poate mă depaşesc... sunt prea complicate (le-aş putea numi chiar inumane). Dar nu reusesc să înţeleg de ce unele persoane ar vrea să renunţe la bucuria de a vedea un copil, propriul lor copil, crescând sub ochiii lor.

Sunt tânără...pun pariu ca şi voi sunteţi. Nu ştiu ce înseamnă să ai un copil...pun pariu că nici o mare parte din oamenii care citesc asta nu stiu. Dar si aşa, in neştiinţă de cauză, îmi creşte inima numai la gândul că într-o zi voi avea un copil. Mă trece un fior rece numai la gândul ca l-aş putea pierde. Dar să-l abandonez ? Să îl las singur si neajutorat in faţa unui orfelinat ? Să îl vând pe o suma de nimic străinilor dornici ? Să îl duc în scara unui bloc şi să ma tirez fără remuşcări ?

Am avut ocazia să cunosc tineri ieşiţi din orfelinate. Nu se pot descurca fără ajutor specializat ,cel puţin nu ca restul, nu ca noi. Incep uşor...fac paşi de bebeluşi şi încep sa exploreze lumea. Cine îi angajează ? Cine le plăteşte chiria !? Cine le găteşte ? Din fericire sunt persoane puternice pentru că la orfelinat nu cresc în puf.
Dar ce au facut ei să merite asta ? Au greşit cu ceva ? De ce trebuie ei să plătească pentru greşelile făcute de parinţii lor ?

« Nu avem bani » ar putea spune unii... »Vrem sa îi oferim o şansă la un viitor mai bun » sau... « A fost o greşeala...niciodată nu l-am vrut ». Există terţe motive dar tot abandon se numeşte. Tot un gest lipsit de suflet este. Tot un copil compromis inseamnă.

MULTUMESC celor care se gândesc să adopte un copil. MULtUMESC persoanelor cărora le pasă. MULTUMESC celor care iubesc copiii lafel de mult ca şi mine şi niciodata nu s-ar gândi la posibilitatea abandonului.

Să aveţi o zi faină. Andreea

Purtam tineretea in palma!!!

2009-10-21T10:21:00.000-07:00

Purtam tineretea in palma.

Adunam in noi un amalgam de vise, prietenii, dezamagiri si de noi rasarituri.

Inspiram iubirea ce o emana cei din jurul nostru alaturi de cuvintele celor ce ne-au facut sa devenim ce suntem azi.

Iubim pe cei ce ne-au sprijinit cand simteam ca usor...usor...ne degradam.

Zambim la gandul ca suntem la inceput de drum si, curiosi, ne intrebam subtil : "Oare ce ne rezerva viitorul?"

Pornim pe un drum nesigur si ne agatam de orice semn de stabilitate urmand ca apoi sa ii dam drumul si...sa prindem aripi.

Purtam in privire bucuria primei prietenii, primele sotii facute impreuna, primului chiul de la scoala, primei note ce ne-a adus lacrimi in ochii, primei persoane ce ne-a inspirat, primei fiinte ce ne-a oferit securitate.

Crestem in noi nevoie de apartententa, nevoia de intelegere si de suport.

Sadim calitatile, hranim ambitia si alimentam increderea in noi.

Suntem tineri..ne bucuram de o multitudine de sentimente contrare...te iubesc? te urasc? Stii bine ca intotdeauna te-am vrut langa mine. Spun mereu lucruri pe care nu intentionez sa le spun.

Dragilor...prietenia nu e o cerere. Nu e o eroare ce iti apare pe desktop cand iti e lumea mai draga. Nu poti pur si simplu sa ii dai Cancel.

O zi faina. Andreea

Persona

2009-10-16T06:00:00.001-07:00

Port o masca. Masca ce ma apara de faradelegile unora, de ironiile altora si de rautatile tuturor. Ma ascund in spatele unor false aparente uneori numai de dragul de a nu-mi lasa adevarata fata la iveala din prima.
Am purtat o masca. De fiecare data cand cineva m-a iritat cu insistenta suparatoare, cu prietenia de fatada sau cu intrebarile adresate doar ca sa mai treaca timpul.
Voi purta o masca. Atunci cand va trebui sa fiu in defensiva, cand voi incerca sa ascund supararile sau cand voi simti ca o sa primesc mai mult decat o sa pot duce.
As purta o masca. De fiecare data cand m-ar rani cineva, numai de dragul de nu a ma arata doborata.
Porti o masca. Masca ce nu ma lasa sa te descopar asa usor, ce imi interzice sa te cataloghez si sa cred ca te cunosc.E o masca zambitoare...alteori ma doare tristetea care o exprima. Dar e o masca.
Purtam o masca in fiecare zi. Uneori fara sa stim, alteori acceptam ca ele sa devina parte din noi. Avem masti pentru toate ocaziile, in toate culorile si de toate marimile. Dar cand punem capul pe perna, cand inchidem ochiii si respiram adanc sa nu uitam ca suntem tot NOI. Noi, sentimentalii, noi, sensibilii, noi, nervosii, noi, simplii oameni. Si nu e nimic gresit in a fi UN SIMPLU OM.

Ceea ce nu ar trebui sa uitam este ca

Omul schimba masca, nu masca pe om.

Doar o poveste

2009-10-09T09:53:00.000-07:00

Era ora 3, poate 3 si un pic. Am gasit-o privind pe fereastra, poate iar admira porumbeii ce devenisera de-alungul timpului prieteni de nadejde. Ea ii hranea iar ei, in schimbul acestui serviciu, erau dispusi sa ii asculte ofurile ce s-au adunat in cursul vietii. Despre dansa? Fara cativa ani, ea traieste de aproape un secol. Un secol fericit, ar spune ea...cu toate ca acum deseori se trezeste plangand. M-am asezat pe patul de langa fotoliul in care obisnuia sa stea si am inceput sa vorbim...despre fecirire. Despre ce o facea fericita, despre tinerete...despre EL.
-Si cum l-ati cunoscut? intreb eu curioasa.

Eh Andrusca...poveste lunga. Eram tanara, ca tine cred. Eram copile si aplecam urechea cam la tot ce spuneau batranii.Ca deh... . Era aproape de anul nou cred si eram cu o prietena pe care o aveam pe atunci. Auzisem noi vorbele unei batrane si ne hotarasem sa incercam.Am luat o farfurie pe care am umplut-o cu malai. In mijlocul farfuriei am pus un pahar cu apa (in noaptea de Revelion). Am mai avut si o verigheta...una sfintita ca altfel nu merge. Batrana ne spusese ca in noaptea dintre ani ne vom vedea alesii prin verigheta si noi, copile... . Am asteptat ceva timp ce e drept si ne tot aruncam priviri una alteia. Parca spuneam: "Tu vezi ceva??" "Nu chiar...tu?". Pana am vazut ceva...defapt l-am vazut!!

I-am intrerupt povestirea in momentul in care am observat ca ochiii sai se umplusera de lacrimi. I-am luat mainile intr-ale mele si le-am tinut strans.

"Uite ce maini tinere ai...ale mele sunt batrane si urate" si incerca sa le ascunda. Nu cred ca ii voi uita niciodata vocea. Parca lasa un ecou in mintea mea...o voce tremuranda si blanda ce iti patrundea direct in suflet.

-Si l-ati cunoscut? intreb eu curioasa.

O da. Eram la un banchet, stateam pe margine si priveam in jur la oamenii care se distrau, dansau, stii si tu. Si l-am vazut, bine, la inceput nu am stiut cine e. In schimb avea o figura asa de cunoscuta. Ii aruncam priviri pe furis...probabil si el facea lafel. S-a ridicat si m-a invitat la dans. Am accepta, bineinteles. . Andrusca, am dansat cu el toata noaptea. Abia spre sfarsitul banchetului mi-am dat seama cu cine dansam. E baiatul din verigheta mi-am spus eu. E baiatul din verigheta!!!

Continuarea nu cred ca mai este cazul sa o relatez. Se pare ca a avut parte de un happy ending...se pare ca si-a trait povestea de iubire. Acum plange deseori cand isi aduce aminte...dar plange de dor si de frumusetea vietii pe care a avut-o. Ii e dor, cui nu i-ar fi? Vrea inapoi trecutul, cine nu l-ar vrea?

Stii...il mai visez uneori. Chiar noaptea trecuta l-am visat. Ma strangea de mana si zicea ca trebuie sa plece. Pasea spre o usa luminata. Ia-ma cu tine i-am zis...iar el mi-a raspuns ca nu e vremea inca. Si acum mai simt caldura mainii pe bratul meu...o simt ca pe o vanataie.

Am invatat multe lucruri de la aceasta femeie ce in scurt timp a stiut cum sa se faca iubita. Avea o intelepciune ce i-ar fi facut si pe marii filozofi sa fie invidiosi. Avea experienta unei vieti fericire...genul de fericire pe care il simti explodand in tine uneori. Si asta din cauza ca a stiut sa daruiasca iubire celor din jur, iubire pe care a primit-o inzecit.
Nu stiu daca puteti invata ceva din aceasta povestioara, eu sigur am invatat.

Timpul trece, Andreea, nu-l lasa sa treaca si peste tine...

Acum vs Atunci

2009-10-05T10:44:00.001-07:00

Centru istoric sau mall?? Cladiri ce aproape se darama sau zgarie nori? Istorie sau inovatie? Trecut sau prezent?

Trecutul...greu de rememorat daca luam in calcul repeziciunea cu care se misca lumea in ziua de azi. Cladiri vechi? Le vedem peste tot. Dar cate din ele au ramas cum ar fi trebuit sa ramana? Cate din ele nu au fost stampilate cu vesnicele grafitti? Sau eventual cu termopane, instalatii de ventilatie sau mai stiu eu ce? De ce nu suntem in stare sa pretuim ce avem? De ce nu putem pretui frumusetea acestor opere de arta fara a le lua putin cate putin din stralucirea lor?

Ar trebui sa va uitati mai des la ele cand treceti in graba. Arhitectura? O adevarata opera. Pe mine cel putin ma fascineaza. But then again, fiecare cu propriile gusturi. Poate nu ar strica din cand in cand sa inlocuim raitele din magazine cu o plimbare printr-un centru istoric. Poate o sa merita.

O zi faina!

Cine are batrani..sa nu-i vanda

2009-09-28T00:36:00.000-07:00

De îndată ce am intrat în cameră, i-am zărit chipul mirat. Cine ştie când fusese ultima oară când cineva îi străbătuse pragul?După o perioadă m-a privit ca pe propria nepoată şi eu m-aş fi simțit norocoasă să o am ca bunică. Mi-a povestit durerile, greutățile şi ofurile. M-a lăsat să înțeleg că durerea nu este nici pe departe cel mai greu lucru la bătrânețe...ci singurătatea. Dezamăgirea pe care o simți când priveşti prezentul şi ai da orice să aduci trecutul la viața.
Imi simțeam mâinile legate la spate. Cum poți alina durerea unui om care se roagă în fiecare seară la Dumnezeu să fie luat cât mai repede? Trebuie să ai o inima de piatră sa nu simți un fior. Iar eu nu am.

Povestea de mai sus este a unei doamne ce a atins bătrânețea fără a avea vreun sprijin. Copiii au încetat să fie acolo de mult... . Ii sună deseori să se asigure că sunt bine: cum altfel ar putea dormi noaptea?
Pe lângă acest caz mai exista mii, numai în România. Mii de oameni ce sunt abandonați exact atunci când au cea mai mare nevoie de îngrijire şi protecție. Muncesc o viață pentru copii...iar când vine rândul să fie răsplătiți nu mai este nimeni sa o facă.

Ma adresez vouă, copiilor, vouă, nepoților, fraților sau surorilor. Nu vă lăsați familiile să se dezbine. Nu-i uitați pe cei ce v-au dat viață şi, cu trudă, v-au crescut şi au făcut din voi oamenii ce ați devenit.

O zi faina!

Invatati sa va pese

2009-09-21T10:36:00.000-07:00

Cum? Umili, loiali, raniți, prietenoşi, înfometați, jucăuşi, agresivi, sălbatici, derutați, recunoscători.
Unde? Pe stradă, în scara blocului, în parc, in parcarea oricărui supermarket, lânga tomberonul unde aruncați gunoiul, lânga barul pe care îl frecventați.
Când? Acum mai mult ca niciodată.

De ce? Ei bine...aici este o poveste mai lunga. Să fie oare pentru că nu ne pasă? Pentru că preferăm să închidem ochiii şi să mergem mai departe? Pentru că trăim într-o junglă în care se aplică legea specifică? (FIECARE PENTRU EL). Cât de greu poate să fie sa adopți un suflet? V-ați întrebat vreodată ce se întamplă cu ei dupa ce sunt luați de pe stradă? Dacă nu, vă sfatuiesc să o faceți...nu o să va placă ce o sa aflați.

Nu degeaba se spune că un câine este cel mai bun prieten al omului. Si zicala nu ține cont de rasa, vă asigur. Un câine luat de pe stradă vă va iubi cu siguranță necondiționat si vă va însenina în fiecare zi.
Si chiar de nu puteți adopta un cățel...nu cred că vă poate opri cineva sa aruncați măcar resturile de mâncare. Credeți ca se vor bucura? Vă asigur. Credeți ca vor fi recunoscători? Vă promit.

Orasul nu trebuie sa fie o junglă. Viața nu trebuie sa fie o luptă pentru supraviețuire. Peştele cel mare nu trebuie să îl mănânce pe cel mic.
Societatea trebuie educată iar toleranța este educabilă. Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. (Gandhi).

Si acum să vă prezint cățeluşii in poze.

Primul catel este Rex si are in jur de 12 ani. L-am luat din fața blocului cand era un pui slab şi chinuit. Nu o ducea prea bine mai ales că devenise bătaia de joc a unor copii. L-am luat în brațe si l-am dus în casa iar parinții mei nu s-au mai înteles cu mine pâna nu au decis sa îl păstrăm. Vă asigur că nu regret nicio clipă acea decizie mai ales că a devenit un câine de curte devotat. Deşi pare puțin trist in poza, el este destul de activ..cred că l-am surprins cu aparatul când era putin somnoros.

Pe urmatorii doi i-am întâlnit la piața. Sunt doi cățeluşi simpatici şi prietenoşi. Cred că le-am întrerupt somnul dar...scopul scuză mijloacele.

Ultimul este un câine pe care l-am întâlnit întâmplător în timp ce mă plimbam.Noi l-am numit Scrat deşi este femelă. Are probleme de orientare pentru că nu vede bine cu un ochi. Ceea ce pot spune în schimb este că este foarte prietenos. S-a bucurat ca ne jucăm cu el, şi-a luat recompensa şi a plecat înainte sa îi pot face mai multe poze.Probabil se grăbea să ajunga la puiuți. Dar poate o sa revin.

Have you lost your smile?

2009-09-14T04:41:00.000-07:00

In fiecare zi ne pierdem intr-o mare de probleme si griji. Fiecare din ele ne doboara si ne taie aripile in fiecare zi, luandu-ne din avant. Mergem pe strada cu privirea fixata, ochii tristi si ingrijorati, mainile inclestate si pasi rapizi. Salutam in graba cunoscutii, evitand sa ne oprim si sa stam de vorba. Iar daca o facem, o facem formal. Sincer acum, cati dintre voi raspund la intrebarea "Ce faci?" cu un bine plictisit sau cati dintre voi chiar sunteti interesati de ce face celalalt cand adresati intrebarea? Lucrurile merg inainte cu o viteza uluitoare...asta este caracteristica vremii in care traim. Nu avem timp sa dezgropam trecutul insa nimeni nu ne opreste sa pretuim prezentul.

Ce propun eu?

Faceti cativa pasi inapoi si amintiti-va sa ii pretuiti pe cei dragi.

Zambiti pentru a lumina atat ziua voastra cat si a celor din jurul vostru.

Nu lasati grijile si problemele sa va umbreasca fericirea.

Va mai intreb o data: Have you lost your smile??