Doliu

Doare uneori. Când închizi ochiii, când simţi pe mâna ta cicatricea mâinii ce obişnuia să o susţină. Când priveşti pe vizor şi vezi că cel de te surprindea deseori cu un trandafir a încetat să îţi mai calce pragul. Când vezi că şi-a găsit fericirea în alte braţe, privind alţi ochi, sărutând alte buze şi paşind pe alt drum. Obişnuiaţi să mergeţi pe acelaşi drum, îţi aduci aminte? Asta până când s-a format o răscruce, tu ai ales partea dreaptă şi, deşi ai puţin mai mult de ocolit, vei ajunge la aceeaşi fericire.

Obişnuiaţi să aveţi aceleaşi visuri. Le împărtăşaţi până la ultima suflare şi, când venea vorba să vă treziţi, săreaţi la alt vis. Chicoteaţi sub plapumă când deveneau stupide, plângeaţi amândoi când deveneau tragice şi ştergeaţi amândoi cu buretele când deveneau exagerate.

Obişnuiaţi să dormiţi în acelaşi pat, vă amintiţi? Când tu dormeai iar celălalt, grijuliu din fire, te învelea cu partea sa de aşternut, acoperindu-ţi faţa somnoroasă. Tu vorbeai în somn iar el povestea la micul dejun. Te tachina mereu dar nu ezita niciodată să te sărute de Bună dimineaţa sau de Noapte bună.

Acesta este postul cu care îmi iau adio de la anul 2009. Este ceea ce las în urma acestui an. Este punctul pe care îl pun după o propoziţie care a durat sute de zile. Este doliul pe care am încetat să îl mai port de acum. Este Noul meu an fericit. Să aveţi si voi parte de unul!

Reguli nescrise

Before...

Tragem uşa după noi şi părăsim locul pe care îl numim “acasă”. Părăsim locul unde ne simţim protejaţi, unde nimeni nu ne judecă, unde nimeni nu ne aruncă priviri ascuţite. Ieşim pe stradă şi ne izbim, fără sa fim conştienţi, de ELE- de prejudecăţi. Ne macină gândurile, ne fura privirile şi ne fac să gândim iraţional.
Dar de ce? De ce ne ghidăm după atâtea reguli nescrise?

De ce o persoană nu are dreptul să se îndrăgostească de cineva mai în vârstă? De ce ne vine aşa de greu să înţelegem şi aşa de uşor să judecăm? De ce e mai uşor să spunem “E o curvă” sau “Ii vrea numai banii” decât sa întelegem că uneori dragostea chiar nu ţine cont de vârstă? Oare nu cumva ne proiectăm frustrările in ceilalţi? Nu cumva ne ascundem propriile defecte şi, de fiecare dată când observăm pe cineva “mai defect” îl atacăm pentru propria satisfacţie?

De ce băiatul trebuie să fie mai înalt decât fata? Dacă mie, ca fată, îmi convine, de ce restul lumii ar da doi bani pe asta? Nu vorbim aici cumva de o serie de valori morale care, odată cu trecerea anilor, s-au pierdut? Cum rămâne cu armonia, cu găsirea unei limbi comune, cu întelegerea pe diferitele planuri?

....the eye.....

De ce băieţii nu au voie să plângă? De ce eu fac parte din “sexul slab”? Faptul că plâng, că mă agit, că îmi exteriorizez îngrijorarea, că uneori sunt isterică, că pun întrebări atunci când nu pricep ceva, mă face slabă? Nu cumva mă face chiar mai puternică? Sau e mai uşor să îmi reprim trăirile şi să ma mint că sunt de oţel? De ce un băiat care plânge primeşte apelativul de “femeie”? (să o spun într-un mod drăguţ)

De ce băiatul trebuie să fie mai în vârstă decât fata? De când a devenit asta o ruşine? De ce ar fi asta o etichetă?

Ceea ce vroiam să subliniez este că trăim într-o societate bolnavă, boala fiind contagioasă. Societatea ne educă, noi educăm mai departe.
Postul meu nu este un manifest. Nici măcar un îndemn. Este decât o grijă în plus pe care o am uneori. Dar vă rog nu mai pretindeţi că suntem într-o continuă evoluţie...tehnologia poate avansează, dar noi involuăm într-un mod nesimţit. Iar prejudecăţile voastre (noastre) pot inhiba.. Suntem oameni, prin definiţie nu suntem perfecţi. Nu ne asemuim nici pe departe manechinelor care stau neclintite într-o vitrină strălucitoare şi lustruită. Este aberant să căutăm perfecţiunea în fiecare persoană peste care dăm, la fel de aberant cum este să judecăm dacă nu o găsim.

Note: Dorinţă de Crăciun: mi-aş dori să scăpăm de prejudecăţi şi să luăm lucrurile aşă cum sunt. Hai să nu le complicăm...sometimes less is more.
O seară plăcută.

....sees.

Fotografie: Silviu (http://hudini-silviu.blogspot.com/ ). Merci

Artificii

Te credeai mic? Cum de nu ştiai că poţi acoperi tot cerul? Cum de nu ştiai că poţi lumina multe vieţi? Cum de nu puteai vedea în spatele limitelor impuse doar de tine?

Te laşi doborât de solul rece. Eşti înfipt în pământ, ai rădăcini adânci ce nu vor deloc să devină mobile. Te ghidezi după soare deşi nu te-ai întrebat niciodată “Oare ce se ascunde în spatele norilor?”.

Vrei să spun ce am învăţat recent? Te asemeni unor artificii. Ai în tine culoarea stelelor, porţi imprimată în tine o lumină ce poate înrobi bolta cerească. Zâmbetul tău reprezintă sunetul de dinaintea exploziei de sentimente si....BOOOOOOMMMM!!! Tot cerul zâmbeşte!

Lasă-i pe ceilalţi să fie flacăra ce, odată atingându-te, va deveni principala sursă de avânt. Transformă-te într-un joc de lumini, alege-ţi propriile culori....inventează-le chiar.

Eu de curând am aflat ca nu ERAM ceea ce ERAM cu adevârat. Acum chiar sunt un foc de artificii şi...am învăţat că pot să zâmbesc în poze.

O zi faina

Şi uite că am fost şi Moşi Crăciuni!

Mulţumesc tuturor persoanelor care s-au implicat şi ne-au ajutat să ducem la bun sfârşit această idee . Cu siguranţă nu s-ar fi putut fără ajutorul vostru. Iar dacă am adus, măcar pe faţa unei singure persoane, un zâmbet, noi ne-am îndeplinit misiunea. Mai jos aveti câteva poze.


Mulţumesc persoanelor prezente! Si multumesc si celor de la Papusa de Portelan.

Am ales să ducem hainele în jurul orei 5, însemnând ora cinei.

Ne-am gândit totuşi să le îndulcim puţin ziua şi la propriu...

Deşi am fost primiţi foarte bine de către beneficiari, a existat şi o persoană mai timidă care...nu prea a vrut să iasă de sub masă.

In mare, a fost o experienţă plăcută şi cu siguranţă constructivă. Ne bucurăm din tot sufletul că am putut face ceva pentru ei. Deasemenea, am hotărât să ne mai implicăm împreună şi in proiecte viitoare. Când o să apară ceva, cu siguranţă o să vă anunţ.

Dar până atunci, noi vă urăm SARBATORI FERICITE şi un an nou plin de împliniri!

O viaţa de iubire sau viceversa

Oare cum o fi? Oare ce sentiment ai când te trezeşti după 30 de ani de căsnicie lângă o persoană care, deşi nu mai arată ca în prima zi, poartă în privire aceeaşi dragoste pentru tine? Oare ce sentimente te încearcă atunci când, deşi ai vederea slăbită, poţi vedea în ochiii celuilalt lumea întreagă?

Oare inima îţi pulsează tot atât de repede atunci când, deşi observi că ridurile au început să apară pe faţa ei, încă o poţi numi prinţesa ta?

Va iubesc mult. Vă iubesc pentru că aţi ştiut să ma creşteţi, pentru că aţi stiut câtă libertate să îmi daţi, pentru că nu m-aţi sufocat niciodată şi pentru încrederea nemărginită pe care o aveţi în mine. Va iubesc pentru că aveţi o mângâiere caldă, că trageţi din greu pentru mine şi pentru că de fiecare dată când vin acasă îmi vine să urlu de bucurie.
E ziua voastră. Acum aveţi 29 de ani. Tot respectul şi dragostea mea. O meritaţi.

Dragă Moş Crăciun,

Sunt eu, Andreea. Stiu, eşti surprins. Am încetat să îţi mai scriu din momentul în care am aflat că nu exişti..sau cel puţin aşa mi-au spus ei. Deci, ma aflu aici, în faţa monitorului, într-o altă seară de decembrie geroasă, scriindu-ţi aceste rânduri. Nu te îngrijora… nu îţi mai cer jucării…acum aş vrea doar…

Adu-mi te rog o bulă mare de săpun. Suficient de mare încât să încapă în ea toate visurile şi idealurile mele dar suficient de mică încât să mă simt în ea ca în primele 9 luni de viaţă. Fă-o suficient de rece încât să îmi simt sângele pulsând în vene dar suficient de caldă încât să mă dezbrac uşor, uşor de toate “hainele” ce mi-au îngreunat drumul de multe ori. Nu-i da gravitate…lasă-mă să plutesc în ea, promit să nu o sparg. Fă-o te rog transparentă, spre un gri deschis, dă-i oglindire şi lasă-mă să mă reflect în ea (promit că nu o să mă strâmb prea mult). Lasă lumina soarelui să se reflecte în particulele de săpun şi apoi să bată mii de nuanţe de auriu pe faţa mea zâmbitoare. Aş dori deasemenea un sistem stereo, să mă surzească cu sunetele minţii mele.

Stiu Moşule, acum îţi faci calculele.
Cum o să o transporţi până aici?
Oare renii o pot căra?
Oare se va sparge dacă vei fi neatent?
Pot spiriduşii tăi să o construiască?O vei termina înainte de Craciun?
O merit?

Dar eu ştiu că poţi…o vei face pentru ca eu să îmi recapăt încredea în tine.
Eu o să te aştept cuminte şi promit să îti las pe hol lapte şi prăjituri. Poate de data asta o să te şi atingi de ele, poate o să vii. Nu o mai lăsa pe mama să organizeze totul (dă-i şi ei ceva timp liber, dacă suntem aici).

STIU CA EXISTI. TU STII?

Fotografie: Silviu (http://hudini-silviu.blogspot.com)

Zbor de fluturi

Intinde-ţi aripile. Lasă-ţi încet greutatea corpului în voia vântului, lasă-l să te poarte unde vrea el. Inchide-ţi pleoapele grele şi învaţă să vezi prin simţuri. Lasă aerul rece să îţi taie respiraţia, uită de norme, uită de gravitaţie, uită de probleme.

Uită de tine. Uită că ai suferit odată, uită că ai renunţat de multe ori, uită că ai un trecut. Lasă rafalele de vânt să te rostogolească, fă-te pierdut. Regăseşte-te…pierde-te din nou. Ia-ţi avânt de pe solul rece si înfruntă orizontul. Lasă libertatea să îţi trimită fiori pe spatele încordat. Relaxează-te. Invaţă să zâmbeşti.


Zboară. Lasă rutina în spate, învaţă să îţi trăieşti fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Nu-ţi fie frică de căzături…deşi ele iţi vor tăia elanul pentru câteva momente, îţi vor întări aripile înzecit. Increde-te în forţele proprii, mergi pe drumul tău şi tinteşte sprea cea mai ridicată altitudine.

Pluteşte. Lasă-ţi corpul greoi să leviteze, lasă-l să se mişte in bătaia vântului lin sau a uraganului ce vine ameninţător. Lasă rutina…fă ceva neaşteptat. Surprinde-te pe tine, crează-ţi o amintire frumoasă. Profită de viaţă!

Fotografie: Silviu ( http://hudini-silviu.blogspot.com )

Vouă, veteranilor!

Respectul meu pentru fiecare veteran care citeşte asta. Nu, nu mă refer la veteranii de război…ci ma refer la eroul din fiecare persoană care îşi plimbă ochii pe aceste rânduri.

Da voi, ostaşilor, ce aţi trecut prin nenumărate bătălii cu fruntea sus.

Voi, soldaţilor care nu aţi dar bir cu fugiţii la fiecare obstacol întâlnit în calea voastră. Voi, eroilor, ce aţi preferat să îi puneţi pe alţii în faţa voastră şi să vă puneti în pericol pentru a face un bine.

Voi, combatanţilor, care aţi luptat din răsputeri pentru credinţele voastre, pentru ideile voastre, pentru drepturile voastre.

Voi, militarilor, ce aţi ştiut că uneori un gest făcut din suflet valorează mult mai mult decât 1000 de cuvinte.

Voi, luptătorilor înfocaţi, idealiştilor, visătorilor ce, cu curajul şi optimisul vostru, aţi schimbat lumea.

Voi, războinicilor, ce aţi militat pentru triumful ideilor proprii, nelăsându-vă călcaţi în picioare.

Voi, voluntarilor, ce nu aţi ezitat niciodată să oferiţi un zâmbet şi o vorbă caldă oamenilor ce, în vremuri grele, se refugiau în braţele voastre.

Voi, comandanţilor, ce, deşi spiritele se încingeau în jurul vostru, aţi ştiut să îi ţineţi aproape şi uniţi pe cei dragi, prezentându-le perspective unei zile noi.

Voi, fruntaşilor, ce aţi ştiut întotdeauna că nu exista “nu pot” ci există numai un “nu vreau” mascat.

Voi, caporalilor, ce aţi fost mereu o forţă propulsatorie pentru cei din jurul vostru.

Voi, sergenţilor, ce v-aţi îndeplinit cu succes misiunea de a fi părinte, copil, nepot, prieten, soţ/ie, confindent.

Voi toţi, veterani ce cu uşurintă aţi câştiga o medalie pentru ceea ce sunteţi, aţi câştigat în schimb respectul meu. Să nu încetaţi niciodată să faceţi lucrurile în care credeţi cu adevărat, lucrurile care vă fac fericiţi, lucrurile ce vă dau sentimentul de împlinire. Deşi adeseori poate treceţi neremarcaţi, deşi simţiţi că uneori nu primiţi ceea ce vi se cuvine, nu uitaţi niciodată că voi sunteţi adevăraţii eroi. Căci eroismul nu constă în cât de des vi se recunosc meritele, în cât de mulţi linguşitori aveţi în spate sau în cât de cunoscute devin acţiunile voastre…ci constă în ambiţia de a face încă o fapta eroică.

O zi frumoasa.

Text: Dreea (http://dreea1606.blogspot.com/)

Fotografie: Silviu ( http://hudini-silviu.blogspot.com/ )

Tatuaje permanente

Le port imprimate pe pielea mea ca pe nişte cicatrici adânci, ce nu vor dispărea niciodată. Sunt bătute pe inima mea cu cerneală colorată, uşor strălucitoare. Le port în fiecare zi, mă îmbrac în ele, mă ghidez după ele, le las să vorbească. Le respir, le eman, le visez, le trăiesc.

Despre ce vorbesc eu? Despre avalanşele, uraganele, tornadele de sentimente ce se nasc şi cresc în mine. Sentimentele ce m-au marcat la un moment dat, ce m-au făcut să iau anumite decizii, ce mi-au călăuzit calea ca nişte felinare într-o noapte fără lună.

Iubesc. Pot iubi necondiţionat deşi uneori nu strică să primesc câte ceva înapoi. Urăsc. Detest anumite lucruri, mă aprind repede, simt cum sângele mi se transformă în lavă uneori. Mi-e dor. Imi vine să mă urc pe pereţi când mă gândesc ce bine îmi era în liceu (mă rog, nu mă plâng nici acum).

Mă încearcă 1000 de stări contrarii. Sunt calmă şi totuşi agitată. Vreau să mă distrez dar totuşi mi-e silă. Imi vine să râd dar mi-e greu să îmi încordez muşchii feţei. Imi vine să îmi iau o vacanţă dar totuşi îmi e silă să îmi fac bagajul. Da…o vacanţă. Mi-ar prinde bine o vacanţă.

Random love

Si se întâmplă uneori ca, din întâmplare, plictiseală sau glume, lucruri speciale să se întâmple. Nu ştii cum, nu ştii de ce …tot ce poţi descrie este sentimentul călduţ pe care îl simţi în interiorul tău, ce contrastează puternic cu frigul de afară. E frumos, cum să nu dar…cine se aştepta? Te ia pe nepregătite, făcându-te să te minunezi şi tu de ironia destinului. Te face să regreţi toate zilele în care credeai că numai în poveşti şi în filmele de dragoste siropoase exista un HAPPY ending.

Revenind, pentru a mia oară, la vorba lui Peter Pan, am început să îmi schimb concepţia despre lume, în general. “De fiecare dată când spui că zânele nu există, o zână moare”. Si, vreau să spun că acum sunt convinsă că zânele există (metaforic vorbind)…dar asta nu le aduce înapoi la viaţă pe cele deja pierdute. Ok…poate vă întrebaţi ce tot aberez eu aici…e mult mai simplu decât pare. De fiecare dată când spuneţi că un lucru nu vi se va intâmpla niciodată, omorâţi o şansă ca acel lucru să se întâmple. Pesimismul îmi este, în oarecare măsură, o trăsătură …dar este educabil. Incet încet voi învăţa să am mai multă încredere în mine.

Cât despre lucrurile care se întâmplă atunci când te aştepţi cel mai puţin…lăsaţi-vă surprinşi!

...Drumul ne creştea sub picioare ...

Drumul ne creştea sub picioare pe măsură ce făceam paşi…Aşa sună primul vers din Veritasaga- Nu se ascultă, se simte. Nu ştiu în ce măsură au gândit ei versul ăsta…dar pe mine m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri.

Mă simt stăpână pe viaţa mea. Simt că îmi pot controla destinul şi simt că fiecare pas făcut îmi aduce o mie de posibilităţi şi îmi omoară alte 1000 de posibilităti. Imi vine să râd când mă gândesc la regretele care le aveam înainte de a realiza că viaţa nu are nici BACKSPACE nici UNDO.

Ai în mâini soarta ta. Ai puterea de a lua decizii, de a face schimbări, de a modifica viitorul, de a o lua de la capăt. Poţi desena un zâmbet, poţi şterge o lacrimă, poţi îndulci o privire, poţi lupta contra unei insulte.

In călcâiul tău stă decizia ce se va materializa la următorul pas. Fie că vei călca pe pământul moale, fie că te vei hotărâ să îţi aspreşti piciorul pe solul accidentat, rămâne la latitudinea ta. Fie că vei purta bocanci rezistenţi, fie că vei călca cu piciorul gol pe zăpada rece, rămâne la latitudinea ta. De vei prefera să simţi nisipul fierbinte al zilelor în care simţi că ai ajuns la capătul puterilor sau vei prefera să ocoleşti nisipul, protejându-te…e decizia ta. E totul despre decizia ta.

Drumul? Se pare că el mereu va creşte sub picioarele tale atâta timp cât îi permiţi să facă asta. Renunţă să crezi în prăpastii…ele nu vor apărea …şi dacă vor apărea…PODUL ITI VA CRESTE SUB PICIOARE PE MASURA CE VEI FACE PASI.

Fii conducătorul tău, ia viaţa în piept şi nu-i lăsa pe ceilalţi sa te conducă. Fă cum simţi…viaţa ta e între tine şi tine…nu a fost niciodată între tine şi ei. Permite-le prietenilor să păşească odată cu tine, în dreptul tău…dar nu le înmâna niciodată sforile agăţate de viaţa ta.

De ce? Pentru că ai o singură viaţă…

Cât de liberi suntem?

OK…democraţie cică. Libertate cică. Dar oare de câtă libertate avem noi parte în ţara asta? Nu cumva trăim cu o intensă senzaţie a libertăţii? Te complaci? Iţi pasă? Eşti orb? Sau pur şi simplu nu vrei să vezi?

Citind o carte…am dat peste un paragraf fain în care se reflectă clar faptul ca libertatea noastră este limitată într-un mod subtil şi nesimţit. Deci sună cam aşă

Afirmaţia că problemele sunt prea complicate pentru ca individual de rând să le priceapă este un fel de perdea de fum. Dimpotrivă, s-ar părea ca multe din problemele esenţiale ale vieţii individuale şi sociale sunt foarte simple, de fapt atât de simple încât ar fi de aşteptat să le înţeleagă oricine. A le lăsa să pară enorm de complicate, astfel încât doar un “specialist” le poate înţelege, şi chiar şi el numai în domeniul său limitat, tinde de fapt – şi deseori intenţionat – să descurajeze oamenii să mai aibă încredere în propria lor capacitate de a gândi. Individul se simte prins, fără să poată face ceva, în masa haotică şi aşteaptă ca specialiştii să descopere ce să facă şi încotro să meargă.

DECII? Suntem liberi? Incă mai credeţi asta?Eu zic că societatea ne limitează emoţiile, ne încurajează tendinţa de conformare.

Hai să luam…hm…problema religiei. Subiect universal, nu crezi?Emoţia reprimată? Simţul tragediei. Fiecare cultură abordeaza tema morţii diferit.
Să luam grecii…ei au descris moartea ca o continuare mohorată a vieţii.
Egiptenii?Indestructibilitatea trupului uman.
Evreii? Stare de fericire şi dreptate ce trebuie atinsă de omenire.
Creştinismul a făcut din moarte ceva ireal şi a încercat să consoleze individual nefericit prin promisiunea unei vieţi după moarte.
EPOCA NOASTRA neagă pur şi simplu moartea şi odată cu ea un aspect fundamental al vieţii. In loc ca individual să o conştientizeze şi să o transforme într-un motiv pentru care ar trebui să se bucure de viaţă în fiecare zi, individul este forţat să o refuleze.

O seara placuta!

Altruismul, un egoism mascat

Iubesc să ajut oamenii din jurul meu. Iubesc să fiu de folos, să fac voluntariat, să donez, să renunţ la locul meu din autobuz în favoarea unei bătrânele, să explic un curs unei colege ce nu l-a înteles, să-mi vizitez bătrânelele de la căminul de bătrâni etc.
Până acum câteva zile m-aş fi numit o altruistă convinsă. Acum cred că sunt o mare egoistă. De ce? Păi cum de ce?!

Pentru că în urma acestor comportamente mă simt împlinită. După ce ajut pe cineva, mă simt utilă, din care rezultă că ma simt fericită. Simt că pot face o schimbare, simt că sunt motivul pentru care celălalt e mai bine. Si dacă ăsta nu e egoism, atunci ce e?!

Nu cumva fac toate astea ca atunci când pun capul pe pernă să adorm liniştită!? Gândiţi-va puţin…a existat vreun moment în care voi aţi făcut o faptă buna fără să vă simţiti bine apoi? Eu, una, când fac aşa ceva, toata ziua mea se înseninează. Se pare că asta e recompense mea. Atunci mai putem vorbi despre comportament fără recompensă?
Eu?! O fac pentru mine. Alţii? O fac pentru recompensa divină? Alţii alţii? O fac să fie apreciaţi de societate.

Când o să am destul timp liber, o să fac un mic experiment. Vreau să aflu dacă există vreun comportament prosocial care, odată făcut, să nu-mi aducă niciun fel de satisfacţie.
Dar până atunci, întrebarea mea pentru voi este: “Altruismul” meu mă face mai mult sau mai puţin egoistă decât o persoană care nu face nimic în folosul comunităţii?!

Mii de scuze

Ai o zi proastă. Defapt, fiecare zi e una proastă. Te trezeşti cu gândul că a mai venit o zi…ce rahat! N-ai tragere de inimă să te îmbraci şi să porneşti la drum. Iţi vine să îţi pui plapuma în cap până în ziua când…ei bine, când te va înţelege cineva.
Lasă, o să vină şi vremea mea, îţi spui în timp ce tragi pe tine geaca groasă. Dar nici tu nu crezi cuvintele astea.
Dar părul? Uff…iar o să râdă de părul meu. Mă întreb ce nume o să îmi pună azi…dar lasă, au ei idei destule.
Si deschizi uşa în timp ce mâna îţi rămâne blocată timp de 2 secunde pe clanţa rece.
Ajungi în faţa liceului şi oftezi adând. “Ei bine, acu-i acu”. Urci scările şi ajungi în faţa uşii cu pricina. După o gură adâncă de aer, găseşti curajul şă intrii.
E in regulă, nimeni nu se uită la mine.
Asta până când diva din ultima bancă bufneşte în râs într-un mod fals şi zgomotos. A zis ceva de geaca ta. Tu n-ai auzit decât “ca mamaie” şi “penibil”. Ce ai făcut tu să meriţi asta??

Cu această ocazie vreau să îmi cer scuze tuturor persoanelor marginalizate vreodată de mine. Chiar de nu sunteţi mulţi, nu meritaţi asta. Imi imaginez, abia acum, ce chin groaznic este să nu fii acceptat. Eram copilă, mi se părea amuzant să zic anumite lucruri. Acum îmi vine să intru în pămând de ruşine. Nu ştiu câti dintre voi o să citiţi asta, dar celor care o faceţi, vă doresc NUMAI BINE!!!
Iar pentru voi, cei care în continuare sunteţi cum eram eu, vă dedic din tot sufletul acestă melodie…pe mine videoclipul ăsta m-a făcut să realizez anumite lucruri.
http://www.youtube.com/watch?v=dwvqE8S4D8c

Hai...o zi buna!

Fii tu Moş Crăciun anul acesta.

Cam aşa sună îndemnul meu şi al colegelor mele de camera. Pentru că tot vin sărbătorile de iarnă, noi ne-am gândit să face ceva pentru căminul de persoane fără adăpost de pe strada Zizinului (Adresa : str. Zizinului nr.126C, Braşov, după podul de la Gemenii,). Si cum bani am zis să nu strângem, ne-am gândit să facem…o donaţie de haine.

“DECI” rugămintea noastră sună cam aşa: Dacă aveţi cumva acasă haine pe care nu le mai purtaţi SAU pur şi simplu aţi vrea să le donaţi unor persoane care au mare nevoie de ele, le puteţi dona centrului de mai sus.
CUM? Eu & my roomie le strângem, urmând ca apoi să ne însoţească cine doreşte pentru a le duce.
CAND? Până pe 20 decembrie, spunem noi, pentru că în vacanţa de iarna plecăm fiecare pe la casele noastre.
DE CE? Pentru a-i ajuta şi pe alţii să simtă spiritual sărbătorilor.
CINE este dispus să doneze haine, îmi poate lăsa un mesaj pe blog sau aici, urmând ca apoi să luăm legatura.
A, da…dacă vreţi sa spuneţi mai departe…chiar vă rog.
Am luat legătura cu doamna psiholog de acolo si mi-a spus că în mare parte caminul adaposteste bărbaţi. Dacă se vor strange şi multe haine pentru femei, sunt sigură că putem găsi împreuna un centru unde le putem dona.

Număr de contact : 0724 339262 Andreea

Sau lasati un comment daca este mai usor

O zi frumoasaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!

Caută-mă tu...

Dragoste…un cuvânt care poate lua 1000 de sensuri, pe care toţi îl căutăm pe 1000 de drumuri, pe care toti îl râvnim 1000 de nopţi, pe care toţi îl trăim 1 dată (spune lumea).
Dar, până la urmă, la ce se rezumă verbul “a iubi”?
Sincer, nu ştiu dacă definiţia din DEX m-ar ajuta cu ceva. Nu cred că ceva atât de abstract poate avea o definiţie logica ce poate fi înţeleasă de toată lumea. Defapt, nu cred că poate exista o definiţie deloc.
Si la un moment dat te trezeşti cu sentimentul că e posibil să te fi i îndrăgostit. Defapt, simptomele ar fii fluturii în stomac, starea aeriană şi…şi nenumăratele minute petrecute pe pernă în aşteptarea somnului. Asta să fie? Sau e mai mult?

Cum rămâne cu sentimentul că dintr-o dată gravitaţia dispare şi simţi că pluteşti pe un noruleţ pufos?!
Cum rămâne cu “day dreaming”-ul care te face să decolezi de pe Terra spre planete ştiute numai de tine?
Cum rămâne cu plimbările prin parc într-o toamnă geroasă, când numai foşnetul frunzelor uscate mai distrage atenţia?
Cum rămâne cu îngeraşii de zapadă făcuţi după o lungă cautare a unui petic de zăpadă neatins?

Nu ştiu câţi dintre voi vă declaraţi “nişte fericiţi” pe plan sentimental…defapt nu ştiu câţi dintre voi măcar căutaţi ceva similar cu iubirea. Nici nu m-aş mira. Oricum iubirea a încetat de mult să mai fie o prioritate pentru unii.
Cât despre mine, pe mine mă depăşeste situaţia. M-am săturat să te caut. Caută-mă tu!

O mască nouă în fiecare zi

Azi m-am hotărât. De mâine o sa port o mască. Nu…nu am nicio confunzie în ceea ce priveşte identitatea mea…mă refer la mască cumparată din farmacie.
Disperată de ştirile care rulează cu disperare oriunde deschid televizorul, speriată de atatea morţi şi atâta isterie provocată de acest virus ( dacă există un virus), m-am hotărât ca astăzi sa merg cu două colege să ne cumpăram, şi nou ca omul, câte o mască. Prima farmacie – Ne pare rău…ieri le-am primit…in câteva ore s-au vândut toate. Măi sa fie, ne gândim noi…credeam ca suntem singurele ciudate.
Următoarele farmacii- aceeaşi poveste. In sfarsit, găsim noi şi ne cumpărăm cate 4 de fiecare. Că doar sunt 0.5 lei/una. Probabil o să le port in autobuz când toată lumea are o plăcere să îmi sufle în ceafă . Dar mai vedem…
Voi ce credeţi? E pe bune gripa sau e decât o metodă ingenioasă de a pune industria farmaceutica pe picioare?
O zi faină.

Review in viata mea

Aflandu-ma, nu stiu din ce motiv, la o ora de pedagogie, m-am gandit sa mai iau o pauza de la vorbele profului care oricum suna ca un cantec de leagan pentru mine. Deci, am pornit cu gandul departe...asa de departe incat mi-a fost imposibil sa ma intorc pana la sfarsitul cursului.

Si m-am trezit copil. Sa fi avut vreo 6 ani, "eleva" la o gradinita cu program prelungit. Era un baiat acolo, Sebi pe numele lui, care avea o sabie de lemn. Sebi a fost prima mea iubire dar si prima dezamagire deoarece o placea pe o anume Andreea pe care o saruta mereu pe obraz. Nici nu il judeca, avand in vedere ce fata aveam. Eh...si atunci am inceput eu sa dau de greutatile vietii :) .

Dar gata, acum am 9 ani si sunt o fetita cam...antisociala. Copiii de afara nu prea vor sa se joace cu mine (poate pentru ca de fiecare data cand cineva ma supara ma duceam in fata balconului si "Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa". Dar am si amintiri frumoase. Mergeam cu copiii in fiecare zi sa ne luam suc la tec de la magazinul de la strada. Cand vedeai ca sunt muzgurita la gura cu alta culoare, insemna ca am schimbat sortimentul. Si ce bucurie mai era cand strangeam figurine. La "Frunza" niciodata nu m-am bagat dar nu ezitam niciodata sa joc Badoga, Alergatea sau Flori, Fete si Baieti.

La 12 ani eram mai bine. Aveam prietene, invatam impreuna versurile melodiile si apoi cantam in fata celorlalti. Aveam o tendinta spre cocalarism, imi placeau lucrurile sclipitoare si cumparam tot felul de cercei colorati.

Hm...14 ani. Aici a venit primul prieten...si tineam asa de mult la el dar, fiind copii, n-a tinut. Iar apoi 15 ani si a venit si liceul. M-am desprins de mediul meu si am intrat in altul, mult mai nemilos as putea spune. Dar liceul a fost cel mai bun lucru din viata mea, desi nu credeam ca voi spune asta vreodata. Certurile, rautatile, betiile, glumele, iesirile...tot tot tot. Dar, toate s-au dus.

Pe la 17 ani locuiam cu prietena mea. Si rare erau serile cand nu ieseam, in care nu cantam ca zapacitele melodiile pe care le stiam (sau nu) pana disperam vecinii, in care ne povesteam pana noaptea tarziu orice fleacuri. Si-mi aduc aminte cum ea facea pe fantoma printr-un geam de termopan gros( stia ea fobia mea) iar eu o incuiam in balcon de fiecare data cand nu vroia sa gateasca sau sa faca curat. Curatenie insemna sa ne aruncam hainele in sifonier pana la refuz...si asta numai cand suna mama si "Adi, sosesc in 10 minute"...

Si am 18 ani....OK. Bac, facultate...deci facultate frate. Pa-pa hometown unde imi spala mama sosetele, unde imi gestiona mama banii. Si nu numai ca am plecat in alt oras, am plecat la camin. Primele nopti stateam cu capul sub patura si plangeam. Ce sa-mi faci? Copil rasfatat. A trecut primul an, nici nu l-am simtit.

Acum sunt in anul II si ma gandesc cu groaza ca sunt la inceputul vietii de adult.

Hey...unde s-a dus copilaria mea???

Dar pana una alta, profu' vorbeste de etapele modelului de instruire si colegamea il priveste visatoare lipita cu capul de banca. Sau nu...cred ca a atipit. Eu? Nici nu vreau sa ma gandesc.

Ma intreb...voi ce va amintiti cel mai bine??

O zi faina!

Sunt cine vreau sa fiu

Salut. Mă numesc Andreea. Andreea şi mai cum? Andreea şi atât. Pentru că am prea multe idei, o sa le scriu random.
· Imi place numele de Dreea. Nu ştiu din ce motiv…uite aşa.
· Sunt studentă la psihologie, care este şi marea mea pasiune.
· Am douăj de ani, merg pe 21…logic
· Sunt dependentă de jeleuri şi iubesc tartele cu fructe. Combinate sunt şi mai bune.
· Sunt o fire sociabilă, îmi place să cunosc cât mai multe persoane, să comunic.
· Imi place să citesc. Dar nu orice…am şi eu standardele mele J
· Sunt în zodia Gemeni, asta vorbind de la sine.
· Iubesc animalele şi plănuiesc să deschid un adăpost de câini după terminarea facultăţii.
· Imi este frică de curcani, meduze şi încă vreo 2 chestii. (aparent, nici curcanii nu mă plac foarte mult)
· Imi place iarna, să fac îngeraşi în zăpadă şi să îmi îngheţe nasul.
· Imi place să aud bancuri şi să le reproduc. (îl ştiţi pe ăla cu Ion în noaptea nunţii?)
· Vreau să schimb lumea (ştiu…sună a discurs Miss World)
· Urăsc băile în comun.
· Nu aş refuza niciodată o bere bună.
· Aş merge până la capătul pământului pentru idealurile mele.
· Cred în Făt Frumos dar nu neapărat în calul lui alb ( poate să fie şi maro atâta timp cât nu vorbim de şasă cai frumoş).
· Am motive să cred că un lucru rău aduce 100 lucruri bune.
· Cred în reîncarnare (motive subiective).
· Imi plac lucrurile spontane.

· L-aş vota oricând pe Petter Griffin preşedinte. (da…the fat man)
· Imi doresc foarte tare o pereche de role (Ai auzit Moşule?)
· Am 5 câini, 2 pisici şi o adevărată ferma la ţară. (Mulţumesc Tată Urs)
· Il iubesc pe fratimiu şi nu, nu sunt singură la părinţi. (Imi eşti dator)

Intrebări!? :D

Aşa…fă paşi!

Cât de cruzi pot fi unii oameni încât îşi pot abandona copiii făra niciun resentiment ? Cum pot oare sa închidă ochiii şi să adoarmă liniştiţi ? Cum pot renunţa la sânge din sângele lor si apoi să se simtă uşuraţi ?

Sunt multe lucruri pe care eu nu le pot întelege. Nu fiindcă nu aş fi suficient de inteligentă sau fiindcă acele lucruri m-ar depăş.. Sau poate mă depaşesc... sunt prea complicate (le-aş putea numi chiar inumane). Dar nu reusesc să înţeleg de ce unele persoane ar vrea să renunţe la bucuria de a vedea un copil, propriul lor copil, crescând sub ochiii lor.

Sunt tânără...pun pariu ca şi voi sunteţi. Nu ştiu ce înseamnă să ai un copil...pun pariu că nici o mare parte din oamenii care citesc asta nu stiu. Dar si aşa, in neştiinţă de cauză, îmi creşte inima numai la gândul că într-o zi voi avea un copil. Mă trece un fior rece numai la gândul ca l-aş putea pierde. Dar să-l abandonez ? Să îl las singur si neajutorat in faţa unui orfelinat ? Să îl vând pe o suma de nimic străinilor dornici ? Să îl duc în scara unui bloc şi să ma tirez fără remuşcări ?

Am avut ocazia să cunosc tineri ieşiţi din orfelinate. Nu se pot descurca fără ajutor specializat ,cel puţin nu ca restul, nu ca noi. Incep uşor...fac paşi de bebeluşi şi încep sa exploreze lumea. Cine îi angajează ? Cine le plăteşte chiria !? Cine le găteşte ? Din fericire sunt persoane puternice pentru că la orfelinat nu cresc în puf.
Dar ce au facut ei să merite asta ? Au greşit cu ceva ? De ce trebuie ei să plătească pentru greşelile făcute de parinţii lor ?

« Nu avem bani » ar putea spune unii... »Vrem sa îi oferim o şansă la un viitor mai bun » sau... « A fost o greşeala...niciodată nu l-am vrut ». Există terţe motive dar tot abandon se numeşte. Tot un gest lipsit de suflet este. Tot un copil compromis inseamnă.

MULTUMESC celor care se gândesc să adopte un copil. MULtUMESC persoanelor cărora le pasă. MULTUMESC celor care iubesc copiii lafel de mult ca şi mine şi niciodata nu s-ar gândi la posibilitatea abandonului.

Să aveţi o zi faină. Andreea

Purtam tineretea in palma!!!

Purtam tineretea in palma.

Adunam in noi un amalgam de vise, prietenii, dezamagiri si de noi rasarituri.

Inspiram iubirea ce o emana cei din jurul nostru alaturi de cuvintele celor ce ne-au facut sa devenim ce suntem azi.

Iubim pe cei ce ne-au sprijinit cand simteam ca usor...usor...ne degradam.

Zambim la gandul ca suntem la inceput de drum si, curiosi, ne intrebam subtil : "Oare ce ne rezerva viitorul?"

Pornim pe un drum nesigur si ne agatam de orice semn de stabilitate urmand ca apoi sa ii dam drumul si...sa prindem aripi.

Purtam in privire bucuria primei prietenii, primele sotii facute impreuna, primului chiul de la scoala, primei note ce ne-a adus lacrimi in ochii, primei persoane ce ne-a inspirat, primei fiinte ce ne-a oferit securitate.

Crestem in noi nevoie de apartententa, nevoia de intelegere si de suport.

Sadim calitatile, hranim ambitia si alimentam increderea in noi.

Suntem tineri..ne bucuram de o multitudine de sentimente contrare...te iubesc? te urasc? Stii bine ca intotdeauna te-am vrut langa mine. Spun mereu lucruri pe care nu intentionez sa le spun.

Dragilor...prietenia nu e o cerere. Nu e o eroare ce iti apare pe desktop cand iti e lumea mai draga. Nu poti pur si simplu sa ii dai Cancel.

O zi faina. Andreea

Persona

Port o masca. Masca ce ma apara de faradelegile unora, de ironiile altora si de rautatile tuturor. Ma ascund in spatele unor false aparente uneori numai de dragul de a nu-mi lasa adevarata fata la iveala din prima.
Am purtat o masca. De fiecare data cand cineva m-a iritat cu insistenta suparatoare, cu prietenia de fatada sau cu intrebarile adresate doar ca sa mai treaca timpul.
Voi purta o masca. Atunci cand va trebui sa fiu in defensiva, cand voi incerca sa ascund supararile sau cand voi simti ca o sa primesc mai mult decat o sa pot duce.
As purta o masca. De fiecare data cand m-ar rani cineva, numai de dragul de nu a ma arata doborata.
Porti o masca. Masca ce nu ma lasa sa te descopar asa usor, ce imi interzice sa te cataloghez si sa cred ca te cunosc.E o masca zambitoare...alteori ma doare tristetea care o exprima. Dar e o masca.
Purtam o masca in fiecare zi. Uneori fara sa stim, alteori acceptam ca ele sa devina parte din noi. Avem masti pentru toate ocaziile, in toate culorile si de toate marimile. Dar cand punem capul pe perna, cand inchidem ochiii si respiram adanc sa nu uitam ca suntem tot NOI. Noi, sentimentalii, noi, sensibilii, noi, nervosii, noi, simplii oameni. Si nu e nimic gresit in a fi UN SIMPLU OM.

Ceea ce nu ar trebui sa uitam este ca

Omul schimba masca, nu masca pe om.

Doar o poveste

Era ora 3, poate 3 si un pic. Am gasit-o privind pe fereastra, poate iar admira porumbeii ce devenisera de-alungul timpului prieteni de nadejde. Ea ii hranea iar ei, in schimbul acestui serviciu, erau dispusi sa ii asculte ofurile ce s-au adunat in cursul vietii. Despre dansa? Fara cativa ani, ea traieste de aproape un secol. Un secol fericit, ar spune ea...cu toate ca acum deseori se trezeste plangand. M-am asezat pe patul de langa fotoliul in care obisnuia sa stea si am inceput sa vorbim...despre fecirire. Despre ce o facea fericita, despre tinerete...despre EL.
-Si cum l-ati cunoscut? intreb eu curioasa.

Eh Andrusca...poveste lunga. Eram tanara, ca tine cred. Eram copile si aplecam urechea cam la tot ce spuneau batranii.Ca deh... . Era aproape de anul nou cred si eram cu o prietena pe care o aveam pe atunci. Auzisem noi vorbele unei batrane si ne hotarasem sa incercam.Am luat o farfurie pe care am umplut-o cu malai. In mijlocul farfuriei am pus un pahar cu apa (in noaptea de Revelion). Am mai avut si o verigheta...una sfintita ca altfel nu merge. Batrana ne spusese ca in noaptea dintre ani ne vom vedea alesii prin verigheta si noi, copile... . Am asteptat ceva timp ce e drept si ne tot aruncam priviri una alteia. Parca spuneam: "Tu vezi ceva??" "Nu chiar...tu?". Pana am vazut ceva...defapt l-am vazut!!


I-am intrerupt povestirea in momentul in care am observat ca ochiii sai se umplusera de lacrimi. I-am luat mainile intr-ale mele si le-am tinut strans.

"Uite ce maini tinere ai...ale mele sunt batrane si urate" si incerca sa le ascunda. Nu cred ca ii voi uita niciodata vocea. Parca lasa un ecou in mintea mea...o voce tremuranda si blanda ce iti patrundea direct in suflet.

-Si l-ati cunoscut? intreb eu curioasa.

O da. Eram la un banchet, stateam pe margine si priveam in jur la oamenii care se distrau, dansau, stii si tu. Si l-am vazut, bine, la inceput nu am stiut cine e. In schimb avea o figura asa de cunoscuta. Ii aruncam priviri pe furis...probabil si el facea lafel. S-a ridicat si m-a invitat la dans. Am accepta, bineinteles. . Andrusca, am dansat cu el toata noaptea. Abia spre sfarsitul banchetului mi-am dat seama cu cine dansam. E baiatul din verigheta mi-am spus eu. E baiatul din verigheta!!!

Continuarea nu cred ca mai este cazul sa o relatez. Se pare ca a avut parte de un happy ending...se pare ca si-a trait povestea de iubire. Acum plange deseori cand isi aduce aminte...dar plange de dor si de frumusetea vietii pe care a avut-o. Ii e dor, cui nu i-ar fi? Vrea inapoi trecutul, cine nu l-ar vrea?

Stii...il mai visez uneori. Chiar noaptea trecuta l-am visat. Ma strangea de mana si zicea ca trebuie sa plece. Pasea spre o usa luminata. Ia-ma cu tine i-am zis...iar el mi-a raspuns ca nu e vremea inca. Si acum mai simt caldura mainii pe bratul meu...o simt ca pe o vanataie.

Am invatat multe lucruri de la aceasta femeie ce in scurt timp a stiut cum sa se faca iubita. Avea o intelepciune ce i-ar fi facut si pe marii filozofi sa fie invidiosi. Avea experienta unei vieti fericire...genul de fericire pe care il simti explodand in tine uneori. Si asta din cauza ca a stiut sa daruiasca iubire celor din jur, iubire pe care a primit-o inzecit.
Nu stiu daca puteti invata ceva din aceasta povestioara, eu sigur am invatat.

Timpul trece, Andreea, nu-l lasa sa treaca si peste tine...

Acum vs Atunci

Centru istoric sau mall?? Cladiri ce aproape se darama sau zgarie nori? Istorie sau inovatie? Trecut sau prezent?

Trecutul...greu de rememorat daca luam in calcul repeziciunea cu care se misca lumea in ziua de azi. Cladiri vechi? Le vedem peste tot. Dar cate din ele au ramas cum ar fi trebuit sa ramana? Cate din ele nu au fost stampilate cu vesnicele grafitti? Sau eventual cu termopane, instalatii de ventilatie sau mai stiu eu ce? De ce nu suntem in stare sa pretuim ce avem? De ce nu putem pretui frumusetea acestor opere de arta fara a le lua putin cate putin din stralucirea lor?

Ar trebui sa va uitati mai des la ele cand treceti in graba. Arhitectura? O adevarata opera. Pe mine cel putin ma fascineaza. But then again, fiecare cu propriile gusturi. Poate nu ar strica din cand in cand sa inlocuim raitele din magazine cu o plimbare printr-un centru istoric. Poate o sa merita.

O zi faina!

Cine are batrani..sa nu-i vanda

De îndată ce am intrat în cameră, i-am zărit chipul mirat. Cine ştie când fusese ultima oară când cineva îi străbătuse pragul?După o perioadă m-a privit ca pe propria nepoată şi eu m-aş fi simțit norocoasă să o am ca bunică. Mi-a povestit durerile, greutățile şi ofurile. M-a lăsat să înțeleg că durerea nu este nici pe departe cel mai greu lucru la bătrânețe...ci singurătatea. Dezamăgirea pe care o simți când priveşti prezentul şi ai da orice să aduci trecutul la viața.
Imi simțeam mâinile legate la spate. Cum poți alina durerea unui om care se roagă în fiecare seară la Dumnezeu să fie luat cât mai repede? Trebuie să ai o inima de piatră sa nu simți un fior. Iar eu nu am.

Povestea de mai sus este a unei doamne ce a atins bătrânețea fără a avea vreun sprijin. Copiii au încetat să fie acolo de mult... . Ii sună deseori să se asigure că sunt bine: cum altfel ar putea dormi noaptea?
Pe lângă acest caz mai exista mii, numai în România. Mii de oameni ce sunt abandonați exact atunci când au cea mai mare nevoie de îngrijire şi protecție. Muncesc o viață pentru copii...iar când vine rândul să fie răsplătiți nu mai este nimeni sa o facă.

Ma adresez vouă, copiilor, vouă, nepoților, fraților sau surorilor. Nu vă lăsați familiile să se dezbine. Nu-i uitați pe cei ce v-au dat viață şi, cu trudă, v-au crescut şi au făcut din voi oamenii ce ați devenit.

O zi faina!

Invatati sa va pese

Cum? Umili, loiali, raniți, prietenoşi, înfometați, jucăuşi, agresivi, sălbatici, derutați, recunoscători.
Unde? Pe stradă, în scara blocului, în parc, in parcarea oricărui supermarket, lânga tomberonul unde aruncați gunoiul, lânga barul pe care îl frecventați.
Când? Acum mai mult ca niciodată.

De ce? Ei bine...aici este o poveste mai lunga. Să fie oare pentru că nu ne pasă? Pentru că preferăm să închidem ochiii şi să mergem mai departe? Pentru că trăim într-o junglă în care se aplică legea specifică? (FIECARE PENTRU EL). Cât de greu poate să fie sa adopți un suflet? V-ați întrebat vreodată ce se întamplă cu ei dupa ce sunt luați de pe stradă? Dacă nu, vă sfatuiesc să o faceți...nu o să va placă ce o sa aflați.

Nu degeaba se spune că un câine este cel mai bun prieten al omului. Si zicala nu ține cont de rasa, vă asigur. Un câine luat de pe stradă vă va iubi cu siguranță necondiționat si vă va însenina în fiecare zi.
Si chiar de nu puteți adopta un cățel...nu cred că vă poate opri cineva sa aruncați măcar resturile de mâncare. Credeți ca se vor bucura? Vă asigur. Credeți ca vor fi recunoscători? Vă promit.

Orasul nu trebuie sa fie o junglă. Viața nu trebuie sa fie o luptă pentru supraviețuire. Peştele cel mare nu trebuie să îl mănânce pe cel mic.
Societatea trebuie educată iar toleranța este educabilă. Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. (Gandhi).

Si acum să vă prezint cățeluşii in poze.

Primul catel este Rex si are in jur de 12 ani. L-am luat din fața blocului cand era un pui slab şi chinuit. Nu o ducea prea bine mai ales că devenise bătaia de joc a unor copii. L-am luat în brațe si l-am dus în casa iar parinții mei nu s-au mai înteles cu mine pâna nu au decis sa îl păstrăm. Vă asigur că nu regret nicio clipă acea decizie mai ales că a devenit un câine de curte devotat. Deşi pare puțin trist in poza, el este destul de activ..cred că l-am surprins cu aparatul când era putin somnoros.

Pe urmatorii doi i-am întâlnit la piața. Sunt doi cățeluşi simpatici şi prietenoşi. Cred că le-am întrerupt somnul dar...scopul scuză mijloacele.

Ultimul este un câine pe care l-am întâlnit întâmplător în timp ce mă plimbam.Noi l-am numit Scrat deşi este femelă. Are probleme de orientare pentru că nu vede bine cu un ochi. Ceea ce pot spune în schimb este că este foarte prietenos. S-a bucurat ca ne jucăm cu el, şi-a luat recompensa şi a plecat înainte sa îi pot face mai multe poze.Probabil se grăbea să ajunga la puiuți. Dar poate o sa revin.

Have you lost your smile?

In fiecare zi ne pierdem intr-o mare de probleme si griji. Fiecare din ele ne doboara si ne taie aripile in fiecare zi, luandu-ne din avant. Mergem pe strada cu privirea fixata, ochii tristi si ingrijorati, mainile inclestate si pasi rapizi. Salutam in graba cunoscutii, evitand sa ne oprim si sa stam de vorba. Iar daca o facem, o facem formal. Sincer acum, cati dintre voi raspund la intrebarea "Ce faci?" cu un bine plictisit sau cati dintre voi chiar sunteti interesati de ce face celalalt cand adresati intrebarea? Lucrurile merg inainte cu o viteza uluitoare...asta este caracteristica vremii in care traim. Nu avem timp sa dezgropam trecutul insa nimeni nu ne opreste sa pretuim prezentul.

Ce propun eu?

Faceti cativa pasi inapoi si amintiti-va sa ii pretuiti pe cei dragi.

Zambiti pentru a lumina atat ziua voastra cat si a celor din jurul vostru.

Nu lasati grijile si problemele sa va umbreasca fericirea.

Va mai intreb o data: Have you lost your smile??