Lecţia 1 pentru începători

Lasă scutul jos. Nu te poţi apăra cu el decât de propriile temeri care în cele din urmă te vor ataca mişeleşte prin locurile în care nu te poţi apăra.

Încetează să îţî zgârii reflecţia. Tot tu eşti, indiferent de te priveşti într-o apă limpede sau într-o oglindă murdară.

Nu mai răsfoi pagini de indicaţii suplimentare. Cei ce le-au scris erau la fel de neştiutori ca şi tine. Singura diferenţă e că ei au privit necunoscutul în ochi şi nu şi-au plecat privirea.

Nu mai construi baraje în faţa unui râu agresiv. El va curge indiferent de ce faci tu, aceasta îi e natura. E alegere ta daca alegi să te oboseşti împiedicându-i cursul sau mergi odată cu el. Tot în Ocean vei sfârşi oricum.

Nu-ţi mai pecetlui inima cu lacăte menite să închidă alte lacăte deja existente. Cei ce se vor ambiţiona să o pătrundă vor reuşi să o spargă oricum.

Merci bă J

What dreams may come

Am dormit mult. Mult şi încordat. Mult şi încordat şi prost, aş putea adăuga. Cum am deschis ochii am luat telefonul în mână şi am început să îmi tastez visul pentru a nu-l uita. A fost unul impresionant, unul care m-a ţinut toată ziua pe gânduri. Aş vrea să îl împărtăşesc…cine ştie cine ar putea avea ceva de învăţat din el.

Eram pe o canapea într-o cameră mare rotundă. Şi acum sunt surprinsa de acurateţea cu care îmi amintesc toate detaliile. Până şi cele mai mărunte. Şi mă uitam în sus de unde a picat o coală albă. M-am aplecat să o ridic şi, atingându-mi mâna de albul imaculat, litere au început să apară. Am semnat locul punctat deasupra căruia îmi imaginez că scria : Accept. Am acceptat. Şi foaia a ars.

M-am trezit pe un pod. Lumea se grăbea în toate direcţiile şi se loveau de mine cu ură. Sau nepăsare. De parcă nu aş fi existat. Am început să fug spre casă. Habar nu aveam unde mă aflam dar ştiam drumul spre „acasă”. Am intrat în casă şi i-am găsit plânşi. Aveau ochii secaţi de atâtea lacrimi şi curioasă, m-am repezit spre ei să îi întreb DE CE? Nici eu nu mă luau în seamă, nu mă vedeau. Trăgeam de ei, ţipam la ei, îi imploram să ma vadă. Dar nu…

Dar ce semnasem? Ei bine, semnasem pactul. Pactul care mă trimisese în lumea cealaltă…a îngerilor, spuneau ei. Pentru mine era un Iad. Auzeam o voce pe fundal. Nu ţin minte exact ce spunea dar ideea era că înapoi nu mă puteam întoarce. Ştiu decât că eram pe acelaşi pod mereu, neclintită. Parcă a durat o veşnicie, vă jur.

Dacă există vreun psihanalist pe aici, chiar îl invit să comenteze.

Dacă nu, rămân la ideea ca trebuie să apreciem persoanele cât timp INCĂ le avem lângă noi.

Dialog cu oglinda...cel puţin primul!

E aburită. Uneori e zgâriată. Alteori e crăpată şi imaginea distorionată tot reflectă ce tu laşi să se vadă. Sau nu laşi şi porţi o pelerină pe care tu o vezi impenetrabilă. Dar numai tu.

-Ştii că au fost momente în care am vrut să te schimb cu o alta? Ştii că au fost zile în care vroiam să te dau jos şi să te agăţ în alt unghi? Ai idee de câte ori mi-am dorit o oglindă strălucitoare? Nici nu mai ţin minte de câte ori am vrut să cârpesc crăpăturile.

-Fiecare ciob face parte din cine eşti! Fiecare cicatrice se transformă într-o frântură. Apoi devine fină. Apoi se pierde prin imperfecţiunea de a fi om. Se pierde în ansamblul pe care tu îl numeşti EU.

-Dar uite…colţurile devin fragile şi crapă!!!!

-Găseşte-mi forma iniţială. Nu ezita să laşi surplusurile să alunece! Pierde-mi din margini şi completează-mi centrul!

Hai, stinge lumina!!

Cunoşti genul ăla de noapte în care razele de lună nu fac nimic altceva decât să accentueze mai rău întunericul?

Exact genul ăsta de noapte era...şi dacă arunc un ochi pe lângă laptop cred că încă mai e. Doar un neon aprins pe

terasa prăfuită mai lumina puţin atmosfera. Şi mare zarvă era în jurul lui. Şi toţi netoţii şi toate netoatele se

loveau de geamul aburit şi luminos mereu şi mereu şi mereu. Când lumina se stingea, dansul lor devenea haotic şi nu

puteau exista fără un reper, fără un ideal, fără o entitate care de fapt doar pură electricitate. Pură ştiinţa.

Nimic magic.

Dar ele, orbite în ipocrizia lor, nu se pot depărta de bila strălucitoare luminoasă. Sau e doar condiţia

de insectă. Eu nu vreau să bâzâi în jurul unui neon...eu vreau să străbat grădina.

P.S. Mulţam GRIGORE că citeşti astea p-aci. Eşti singurul :))

Pauză de ţigară

Şi-a grăbit paşii în frigul de afară să mai inspire o dată din fumul ce o duce departe. Departe cu gândul. Trupul îi stătea liniştit în timp ce inspira adânc. Acum…trage din ţigara pe care tot jură că o sa o lase. Mâine va expira fumul împreună cu el, spate în spate, cu capul ei plecat peste umărul lui. O să se simtă liniştită…sau nu va mai avea simţuri deloc. Sau nu vor expira fum de ţigară. Poate singurul lucru ce vor părăsi buzele lor va fi aerul care, în contact cu briza rece de afară, va forma aburi….

mda...

Mă întreb dacă pământul s-ar opri daca m-ai lua de mână. Mă întreb dacă pupilele tutuor s-ar contracta dacă ne-ar vedea împreună. Mă întreb dacă vântul şi-ar schimba direcţia dacă ne-ar simţi. Mă întreb dacă chipurile tuturor ar întineri dacă ne-ar vedea îmbătrânind împreună. Mă întreb dacă timpul s-ar opri când am pierde noi timpul. Mă întreb dacă nu cumva timpul ar vrea să ne piardă el pe noi....

Să-i zicem…Eva

Il căuta în fiecare “el” pe care îl întâlnea. Ochii îi erau grei şi obosiţi căci nu mai ţinea minte de câte ori îi ţinuse închişi strâns, pentru a se deconecta de tot ce însemna lumea de afară. Ea avea propria lume...acolo unde conceptul de TIMP se împletea cu cel de ETERNITATE iar eternitatea pierdea in NEMURIRE. Acolo unde AICI însemna un loc infinit, fără bariere şi orizonturi, fără coordonate exacte şi busole ce ar putea măsura punctele cardinale. Cardinale îi erau doar trăsăturile ce făceau din ea un om special.

Ii căuta atingerea în fiecare mângâiere ce îi atingea faţa netedă. Şi respiraţia i se tăia de fiecare dată când îşi amintea că nici o lume întreagă, nici tot curentul electric nu pot genera suficientă energia pentru a crea acea senzaţie ce obişnuia să îi încâlzească obrajii.

Cutreiera cu paşi repezi orice loc de aducea a el. L-a găsit? Păstrăm legătura!

Numa' despre mine!

Sunt obosită. Pă bune….

Mă doare puţin un rinichi dar în mare toată durerea se concentrează spre partea dorsală. La figurat . Pe bune!

Mi-e dor de vremurile trecute. Serios. Când într-un clipit de ochi vizualizam toată esenţa fericirii mele. Când un zâmbet nu ascundea nimic şi eram transparentă. Când cerul părea mai albastru şi clar privit prin mine. Pe bune!

Constat că stau degeaba. E trist. Imi alunecă mâna pe pad la fel de bine cum mi-ar putea aluneca pe o hârtie făcând ceva constructiv. Mi-e lene. N-am chef. Sictir. Plictiseală. En-gros! Pe bune!

Mi-e cald. E cald. Prea cald. Transpir prin piele fiecare părticică din cine obişnuiam să fiu. Se evaporă apoi şi se pierde in ceea ce eu numesc “CE AM DEVENIT”. Nu vreau. Dar trebuie! Pe bune!

Mi se deteriorează vederea. Culorile par mai pale şi nu la fel de strălucitoare. Orizonturile nu mai par la fel de largi si accesibile. Vreau să-mi revin. Pe bune!

Aiurea

E dimineaţă. Putea la fel de bine să fie şi seară…cum putea la fel de bine să nu fie deloc. Am închis laptopul ce se pare că a devenit o prelungire a mâinii mele şi privesc confuză dincolo de capătul pernei mele.

Mi-ai spus că nu ştiu ce vreau, îmi repet obosită. Aşa mi-ai spus.

Si, hotărâtă să îţi dovedesc contrariul, încep să mă gândesc la ce vreau defapt.

Vreau un lacăt bine securizat. Vreau o cheie care să atârne greu la gâtul unui cerber fioros. Acolo mi-aş încuia inima şi, într-un sincron de bătăi trepidante, s-ar smulge singură din pieptul meu. Şi oricât de tare mi-aş dori să se încuie pe dinăuntru, oricât mi-as dori ca fiorosul animal să rătăcească cheia, nu pot garanta nimic. Aş piti cutia într-un pământ necălcat încă de om, doar nu aş vrea ca lumea să o calce în picioare.

Ea nu ar înceta să bată…singura diferenţă ar fi că nu ar avea un scop pentru care să bată şi mâine.

Şi...

Aş scrie o mie de cuvinte. Le-aş scrie pe rand, într-o ordine logică pe care ai înţelege-o şi în momentele când ai simţi că nimic din viaţa ta nu se îndreaptă spre un sens. Apoi aş rupe logica şi, ca într-o înşiruire de mărgele, le-aş grupa pe mărimi. Ți-aş adresa doar cuvintele mari ce, rupte din context, ar pune probleme şi celor mai mari filozofi.

Şi le-ai citi. Le-ai citi cu glas tare apoi în minte, rugându-te să înţelegi ce mintea nu poate percepe. Şi te-ar durea. Ar fi frustrant să le poţi citi dar să nu le poţi simţi. Căci ele zac în tine dar stau pitite într-un loc întunecat, încătuşate în întuneric. Iar ţie îţi e frică de întuneric. Şi ai ţipa...căci furia ce o vei naşte îţi va măcina fiecare părticică ce îşi dorea pace...şi oricum steagul tău alb s-a murdărit de mult.

Aş scrie câte în lună şi în stele. Şi ca un lup singuratic ai geme un urlet rănit cu ochii la luna ce nu pare a schiţa nici măcar un zambet. Şi ţi-ai dori sa fie aproape. Dar sunt doar cuvinte ce tu, cel ce citeşti, nu le-ai înţelege niciodată. Ce tu le-ai arunca în neantul de cuvinte plutitoare...şi când vei dori să le asculţi cu adevărat vei găsi altele şi altele, dar niciodată cele căutate.

Şi aş vrea să îţi scriu doar ţie...dar nu-ţi pot repara vederea căci ele sunt scrise colorat iar tu eşti daltonist. Şi niciodată nu vei înţelege de ce cuvintele roşii, scrise cu truda rănilor, sunt deosebite de cele verzi învorâte din puritatea naturii.

Şi tot aş scrie...deşi puţine din rândurile astea vor fi citite, mai puţine simţite şi extrem de puţine împărtăşite. Şi de vrei să le împărtăşeşti, fă-o acum. Cu cât trece mai mult timp, cu atât încep şi eu să-mi consider toate vorbele inutile.

Şi încă...

Un alt fel de Adam....

Pierzându-şi mâinile în părul ei, privea visător spre locul ce nu trebuia privit. Ii mângâia tenul catifelat şi strângea din dinţi în semn de cedare. Cu o mână îi pipăia pleoapele moi şi cu cealaltă ridica steagul alb ce flutura în lipsa oricărei adieri.

Ea îl privi mirată în timp ce el întindea mâna spre fructul ce le stârnea pasiunea. Il roti în mână, plimbându-şi privirea orbită de albul pur pe care îl emana. Il lipi de obrazul său şi îl măsura cu toate simţurile: îi vedea gustul, îi gusta mirosul, îi auzea roşul aprins. Sângele îi sprinta prin vene şi, împins de gândul de eliberare, muşcă o parte din ceea ce el numea tentaţie.

Privind în oglindirea ochilor ei, se trezi gol. Gol pe dinăutru, gol pe dinafară..căci muşcătura ce trebuia să îl transforme in zeu l-a transformat în trecător.

A vrut să îî zică ceva dar, când să îşi mişte buzele greoaie, ea l-a întrerupt.

-E ciudat, spuse ea. E ciudat cum într-o altă poveste eu aş fi muşcat din măr.

Poza e luata de aici

Băiatul ce nu primea scrisori

I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.

Işi târâia picioarele într-un sincron ce devenise lege...iar el era un bun avocat. Avea sclipiri de speranţă în ochii de pământ iar gâtul îl durea de la atâtea întoarceri bruşte. Mâinile îi tremurau...pesemne că furtunile din el se revărsau în avalanşe exterioare. Ii simţeam durerea ca pe nişte unde ce îmi copleşeau zilele în care nu găseam niciun rost să ies din casă.

Si, strângând puternic pumnul, se întoarse din drum. Il urmăream cum păşeşte înapoi şi îi citeam siguranţa: cineva trebuia să îi fi upgradat între timp micul lăcaş cu vise. Lăcaşul ce adăpostea sub cheie toate răsăriturile ce îi întârziau inevitabilul apus. Ultimul din ele.

A deschis cutia şi, pipăind interiorul, s-a lovit de praful ce continua să se depună. Deşi nu l-am putut auzi, oftatul lui mi-a zdruncinat timpanele. Era un ţipăt mut. Pierzându-se brusc...şi-a reluat sincronul. Picăturile cristaline ce izvorau din ochii lui se transformau in praf de stele. In monotonia rutinei, piciorul iar levita cu pământul.

I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.

..........Pesemne el aşteaptă o scrisoare...mai bine m-aş apuca sa o scriu.

Simţi şi tu?

Mă uit la restul lumii prin lucirea ştearsă a unui geam murdar. Deşi razele abia pătrund prin stropii de pământ uscat, eu nu ezit să le zâmbesc fals, un zâmbet ce ascunde în spatele său o mie de înjurături dure...dar pline de noimă.

Caut un colţişor prin care i-aş putea vedea clar...şi mie mi s-a luat să îi văd distorsionaţi şi hidoşi. Ii văd cu 1000 de ochi, fiecare privind într-o altă direcţie, 1000 de guri, fiecare vorbind câte un neadevăr ce îl completează pe celălalt, îi văd cu prea multe creiere şi prea puţine inimi. Ii văd cu prea mulţi pumni şi prea puţini obraji, prea multe arme şi prea puţine scuturi, prea multe guri şi prea puţine urechi.

Ating cu vârful degetelor geamlâcul rece şi strâng pumnul.Imi calculez forţa cu care trebuie să lovesc împărţită la durerea cioburilor prinse în mâna mea. Scad dezamăgirea care e posibil să o simt şi ridic totul la pătrat. Rezultatul? O mie de cioburi murdare, două picături de sânge în cădere şi o fereastră fără geam.

Pregătită să fiu orbită de lumina puternică, am dat peste raze de întuneric. In spatele ferestrei murdare? O lume plină de praf...poate distorsiunea nu venea de la geam până la urmă. Poate vine de la ei...poate am eu firişoare de praf în ochi.

Cu gândul la mulţimea de oameni...mă fură încet somnul. Oi visa o mare de oameni curaţi şi goi....o ceată de oameni normali...Dar oare trăiesc printre ei? Asta să fie normalul??

Tic....tac!!

Privesc în mod insistent ceasul de pe noptieră. Am impresia că, lent, minutele se scurg înapoi, lăsându-mă pe mine pradă unui viitor ce comemorează trist trecutul. Aceeaşi greşeală repetata într-un sincron trist şi dureros, aceeaşi greşeală pe care am jurat de fiecare dată că nu o sa o mai repet.

Si dintr-o dată secundarul nu mai mişcă. Timpul nu se mai materializează în bătaia insistentă a unui ceas cu geamlâcul spart. Nu se mai materializează nici în sunetul soneriei mele, nici în paşii ce lăsau urme în pământul ud, nici in numărul de respiraţii ce le auzeam ca un ecou în urechea mea. Ci doar s-a oprit. Ca şi bătăile inimii ce nu mai pulsează aşa repede ca odinioară. Ca şi notele muzicale din simfonia ce uneori mă asurzea. De parcă constelaţia ce uneori îmi umplea bolta s-a despărţit brusc în nenumărate zodii atât de diferite...şi eu încerc doar sa mă regăsesc într-una din ele.

Oare te gândeai vreodată că ultimul pas pe care l-ai făcut cu intenţia de a îndepărta de mine a fost pasul cu care ai început să zideşti peretele rece? Oare materialul casabil nu îţi era la îndemnână de ai ales să îl construieşti cu cărămizi reci, ce nu pot fi distruse de mâinile mele fragile? Oare ştiai că întregul meu corp este construit în aşa măsură încât nu-l mai pot întoarce, nici măcar pentru o ultimă privire?

Si, punându-ţi bazele în inocenţa mea şi în puterea mea de a transforma subit un punct într-un nou paragraf, ai ales să pleci. Insă ceea ce nu ştiai este că următorul paragraf nu este despre tine...niciodată nu a fost menit să fie!

Are u sure?

Memory full. Ce eroare ciudată. Oare ai ajuns la capătul puterilor? Chiar e nevoie de un format? Bagajul de emoţii chiar te trage înapoi?

Ctrl+A...Selectezi toate informaţiile, amintirile, “fişierele” ascunse, rămăşiţele. Arunci o ultimă privire pe furiş şi, deşi te doare inima, şti ca ele ocupă un spaţiu prea mare in memoria ta şi trebuie şterse. Trebuie eliminate pentru ca tu să funcţionezi normal. Normal...da, sună bine. Abia îţi mai amineşti senzaţia pe care o ai când simţi că faci parte dintr-un întreg pe care majoritatea îl numeşte “restul lumii”.

Delete. Si momentul a sosit. Ultimul gând se duce acolo unde te aşteptai cel mai mult. Ultima întrebare este rezervată pentru: Chiar o fi necesar? Mutatul pe o altă partiţie a devenit imposibil din momentul în care tu, cu toată putere dar şi involuntar, ai înrădăcinat trăirile adânc, mult mai adânc decât poţi săpa tu acum.

Are you sure you want to delete this items? Ce nu ai da acum să existe un buton cu opţiunea “Am I ?”. Nici măcar un icon cu “help” nu mai există. Asta pentru că tu duci lupta cu tine...nu există reguli, nu există multiple posibilităţi...numai un “da” şi un “nu” care nu par deloc să te ajute. Si, gândindu-te la tine, apeşi YES.

EMPTY RECYCLE BIN!

Sfaturi pentru viata

Bucurăte-te de frumuseţea şi puterea tinereţii. Stii ceva? Lasă. Nu vei înţelege frumuseţea şi puterea tinereţii decât în momentul în care o vei pierde. Dar, crede-mă, în 20 de ani te vei uita la pozele din tinereţe şi îţi vei aminti cu regret câte şanse ai pierdut şi cât de fabulos arătai. Nu erai aşa de gras/ă pe cât îţi aminteai...

Nu-ţi face probleme în ceea ce priveşte viitorul tău. Sau griji...a-ţi face griji e la fel de util ca mestecatul unei gume în timp ce rezolvi o problemă la algebră. Adevăratele probleme vor fi cele care nu-ţi trec încă prin minte.

Fă în fiecare zi un lucru care te înspăimântă.

Cântă.

Nu fii nepăsător cu cei din jurul tău. Nu umbla cu oameni care sunt nepăsători cu tine.

Nu-ţi pierde timpul cu gelozia. Uneori eşti în faţa, alteori eşti în urma...cursa este lungă şi, la sfărşit, participi numai cu tine.

Aminteşte-ti complimentele primite. Uită insultele. Dacă reuşeşti să faci asta, spune-mi cum.

Păstreaza scrisorile de dragoste. Aruncă extrasele de cont.

Intinde-te!

Nu te simţi vinovat dacă nu şti ce să faci cu viaţa ta. Cele mai interesante persoane pe care le ştiu nu ştiau ce să facă cu viaţa lor când aveau 22 de ani. Unele din cele mai interesante persoane pe care le ştiu nu ştiu ce facă cu viaţa lor nici acum, la 44 de ani.

Fii blând cu genunchii tăi...o să le duci lipsa când nu o să te mau ajute.

Poate te vei căsători, poate nu. Poate vei avea copii, poate nu. Poate vei divorţa la 40 de ani, poate vei ţopăi pe “Dansul pinguinului” la aniversarea a 75 de ani de căsătorie. Orice ai face, nu te felicita prea mult şi nici nu te învinovăţi: alegerile tale implică şi şansele...la fel ca alegerile tuturor.

Bucură-te de corpul tău, foloseşte-l cum poţi...nu-ţi fie teamă de el sau de ce va spune lumea..este cel mai bun instrument pe care îl vei avea vreodată.

Dansează...chiar dacă nu ai unde decât in dormitor.

Citeşte îndrumările chiar dacă nu ai de gând să le urmezi.

NU CITI reviste de modă, te vor face să te simţi urât/ă.

Cunoaşte-ţi părinţii...niciodată nu vei şti când ei o să te părăsească definitiv. Fii drăguţ cu fraţii tăi...ei sunt cea mai bună legătură a ta cu trecutul şi ei vor fi cei ce vor râmăne cu tine şi în viitor.

Inţelege că prietenii vin şi pleacă...în afară de puţinii de care ar trebui să te ţii strâns.

Respectă bătrânii.

Nu aştepta să te întreţină alţii. Poate vei face un împrumut în bancă, poate vei da peste un partener de viaţă bogat...dar nu se ştie niciodată când ele vor înceta să fie o sursă de venit.

Nu îţi bate prea tare joc de părul tău. Altfel, când vei avea 40 de ani va arăta ca la 85.

Ai grija sfaturile cui le asculţi şi...nu uita loţiunea de soare!

Baz Luhrmann - Sunscreen Graduation Speech.mp3

Rutină nesimţită.

De ceva vreme azi e la fel ca ieri. Ieri va fi la fel ca mâine. Mă învârt într-un mod bolnăvicios între patru pereţi încercând să găsesc o crăpătură prin care sa respir aer curat. Aer “de afară”.

Oare azi o să ies? mă întreb în timp ce fac ochi pe la ora 12 jumate. Dar scap repede de gând când mă pun în faţa biroului. Verific facebook-ul, trec prin 2 bloguri şi mă scufund in cursuri. Măcar de aş învăţa ceva...Mănânc ceva, fac curat în camera (dacă e rândul meu), vad 2-3 episoade dintr-un serial, mă arunc în pat, mă întorc la birou.

Am I a freak? Sau toţi avem momente din astea în viaţă?

Prin ochiii Cenuşăresei

Nu am o experienţă vastă de viaţă, multe lucruri nu le-am încercat, multe lucruri nu le-aş încerca şi multe lucruri m-au încercat ele pe mine. In general am fost fericită, m-am simţit completă, am devenit un întreg.

Dar “întregul” nu a mai contat în momentul în care i-am întâlnit privirea – genul de privire care îţi ajunge în suflet şi, de-ar avea loc, ar pătrunde mai departe. Genul de privire ce îţi arde conştiinţa, ce nu te lasă să zâmbeşti, ce îţi roade amintirile frumoase.

Oare citeşte prin mine? Sau sunt doar un obiect ce îi blochează observarea unui orizont nemărginit? Oare sunt eu ceea ce îşi doreşte să devină? Oare tânjeşte după privirea mea lipsită de griji? Si mă apropii încă un pas...

Stătea sprijinită de un gărduleţ cojit, pesemne îi lipsea o aripă. Aripa ce ar putea să îi dea avântul să se bucure de adierea vântului, de soarele arzător şi de copilărie. Aripa ce i-ar transforma fotografia alb-negru într-una color. O aripă de înger ce ar merita-o doar pentru că este copil. Si din alte o mie de motive...dar mai ales pentru că este copil.

Si a trebuit să trec mai departe. Cum pot pur şi simplu să trec pe lângă un copil a cărui speranţă a fost retezată de la o vârstă atât de fragedă? Cum pot şterge o lacrimă de pe faţa unui copil şi cum pot desena un zâmbet? Cum îi pot reda sau crea focul din privire şi cum îi îndepărtez zalele grele? Cum îl descătuşez de ceea ce eu numesc “greutăţi ale vieţii”?

Poate dacă iau un creion? Ii desenez ochiii într-un albastru deschis, cu pleoape lungi şi negre iar buzele într-un zâmbet larg. Ii şterg petele de pe faţă şi le înlocuiesc cu sclipiri de soare. Ii şterg decorul şi o aşez pe o câmpie înflorită, creată numai pentru ea. Ii şterg amintirile şi...îi şterg trecutul...le şterg, le desenez din nou, din nou le şterg. Aş vrea să iasă perfect.

Dar din păcate viaţa nu e o operă de artă. Avem în mână creionul dar guma de şters nu este ataşată. Avem fiecare o viaţă de trăit dar o parte din cine suntem noi o datorăm persoanelor ce lasă o amprentă profundă.

Fetiţa? Cred că mi-a alimentat dorinţa de a face o schimbare căci suferinţa nu o vedea ea...o vedea privitorul!

Merci Silviu pentru poza!! Da, da...merci...si te mai sun si data viitoare daca mai am nevoie de o poza, clar? Hm...

Si te iubesc cu mila si cu groaza....

Unele melodii sunt predestinate pentru a fi surse de inspiraţie.

Unele melodii lasă cicatrici, alte le vindecă, altele le redeschid.

Unele melodii îţi şterg lacrimile, altele ţi le provoacă.

Unele melodii trec...altele rămân.

Doar ascultă.

Melodia e luata de aici.

Pe cord deschis

Hotărâtă să plec în căutarea persoanei care eram până “ieri”, m-am decis să fac o operaţie pe cord deschis. Plec să-mi caut dedesubturile şi să-mi înfrunt temerile şi reţinerile. Si am pornit.

Indepărtez cu grijă straturile de piele ce au adunat, la rândul lor, straturi groase de praf. Nu ştiam că o să dureze atât, nu-mi imaginam că pielea a devenit aşa de groasă şi aspră. Imi taie din elan dar...eu tai mai departe.
Mă gândeam că o să dau imediat de adâncurile mele dar s-au adăpostit atât de profund. Se pare că, întradevăr, cetatea mea şi-a ridicat porţi înalte...2 points for defense. Respir şi merg mai departe...nu pot renunţa acum, nu vreau să fie şi asta una din încercările eşuate.

Lama rece a bisturiului îmi mai perforează un ţesut. Fir-ar...nu cumva trebuia anestezie?Oare e sigur ce fac? Oare vreau să ştiu cine sunt? O să rămân cu handicap după ce o să îmi infrunt sufletul? O să mă doară? O să mă certe? Oare e pur? Oare e ars?

Curajul îmi curge prin perfuzia pe care o privesc cu teamă (sper să nu se termine înaintea intervenţiei).
Strat cu strat mă descopăr pe mine. O clipă mă surprinde, următoarea devine rutină, următoarea îmi taie respiraţia iar următoarea se transformă într-o picătură rece ce îmi mângâie faţa.
Judecând după îmbulzeala de sentimente, pot spune că aproape am ajuns.

Imi pare bine să te revăd, îi spun emoţionată vechiului “eu”. Atât de pur, inocent ...atât de naiv. Atât de transparent, sincer, direct, atât de VECHI. Te-aş vrea înapoi. Dar nu, nu ai rezista nici măcar o secundă în lumea de azi. Ori te-ar călca alţii sub ghetele grele ori te-ai pierde şi tu printre ei. Fii tu oaza mea de linişte când ceilalţi mă surzesc cu ţipetele lor, fii tu oceanul meu uscat când eu ma înec în lacrimi, fii aşternutul moale ce-mi acoperă trupul rănit.

Si încep să cos. Tesut cu ţesut. Uneori mai stângaci, alteori perfecţiunea întruchipată. Uneori cu aţa colorată, alteori cu lână neagră. Pe alocuri mai strâmt, în alte locuri las cusături largi.

Eu ştiu cine sunt, nu trebuie să ştie şi ei.

Este amuzant

Cum fiecare ţinem predici despre cum este bine să te comporţi...şi de multe ori ne trezim încălcându-ne propriile credinţe.

Cum de fiecare dată când punem o mască...mai adăugăm un strat gros peste adevărata noastră faţă.

Cum uneori, deşi suntem înfofoliţi până peste cap, ne simţim atât de goi.

Cum drumurile greşite duc de multe ori la destinaţii de vis.

Cum ne închidem în noi, cum credem în horoscop, cum căutăm compatibilităţi, uitând de cine suntem noi defapt.

Cât de repede ne infăşurăm de iluzii şi cât de tare ne dor dezamăgirile.

Că fiecare vrea iubire dar ne lăsăm influenţaţi de circumstanţe exterioare.

Cum uneori opusurile se atrag dar uneori se resping atât de mult.

Deşi toată lumea vrea egalitate, ne călcăm în picioare unii pe alţii.

Că sufletul doare mai tare când eşti singur decât atunci când eşti rănit.

E amuzant că, deşi mă doare, am puterea să schiţez un zâmbet şi, deşi nu este unul fals, este unul puţin forţat.

Poza e luata de aici.

Coşmarul eternităţii...

Numai gândul privind eternitatea îl găsesc înfricoşător

Nu vreau să fiu aici mereu, odată o să vreau să mor.

Căci între Eros şi Thanatos, mă duc încet spre un sfârşit

Si ei vor spune: N-a murit

E-un asfinţit....

Având puterea de-a alege, eu vreau să sufăr, alegând

Decât o stâncă rece, grea, mai bine-o lacrimă curgând...

Ce se prelinge pe-un obraz ce frige ca sângele-n vine

Ea nu dispare, nu acum

Abur devine....

Las timpul să îmi curgă în palmă dar n-am răbdare, curge lent

De viaţă, de căldură şi de soare mă face să fiu dependent

Si fiecare strop de ceas se pierde-ncet în pumnul meu

Nu-s pământean, nici zeu

Sunt semizeu....

Căci timpul a insistat înţelepciune şi curaj să-mi dea

Curajul de-a privi spre nori şi înţelepciunea de-a nu profita

Si cu un teanc de calităţi mă îndrept spre răsărit

Si la sfârşit eu m-am născut urmând ca la început

Să fi murit.

My creative mojo...my dears :))

Pentru fotografie, bineinteles, merci Silviu !!!!

....a nins peste noi....

A nins peste noi...cu fulgi reci ce ne-au acoperit pielea caldă. Va fi o primăvară târzie...şi momentul în care părticele de suflet voi înflori va merita aşteptarea.

A nins peste noi...cu fulgi grei ce ne apasă umerii obosiţi. Se preling prin părticele de piele neacoperite şi se topesc uşor, făcându-ne să tânjim după zilele de vară în care am da orice pentru un strop de apă rece.

A nins peste noi... cu fulgi nehotărâţi şi aiuriţi. Dacă fulgii ar avea voinţă, oare câţi ar ateriza pe pragul meu? Oare câţi s-ar topi atingându-mi pielea şi câţi ar îngheţa de tot?

Si între timp doi fulgi pufoşi îmi ating fruntea...rămân acolo în timp ce eu ţin ochiii întredeschisi de teama viscolului de afară. “Ironic, le spun eu, mi-aţi încălzit sufletul.”

Foto : Silviu

Hai să ne cunoaştem!

Eu sunt visătoare. Am temeri, am complexe, am izbucniri, am emoţii, am slăbiciuni, am un pachet mare de zâmbete care se regenerează, am doruri, am scut, am propria cetate.
Zâmbesc, iubesc, plâng, ţip, alunec, ascult, vorbesc.
Sunt stângace, lejeră, delăsătoare, superficială, timidă, tăcuta dar, într-un mod ciudat, sunt şi opusul tuturor lucrurilor pe care le-am enumerat.
Dansez numai după o bere, devin sociabilă numai după ce cunosc persoanele, adorm numai după câteva ore cu ochiii în laptop, fac curat numai după ce nu mă mai pot mişca din cauza maldărelor de haine...citesc numai după ce văd un film prost (şi n-am mai văzut un film bun de ceva vreme).

Acum vreau să cunosc şi eu persoanele care citesc ce scriu eu aici(dacă există)___da, sunt şi optimistă.

Deci...cine eşti tu? Nu, nu-mi spune numele...spune-mi cine eşti!

Tot ce atingea....

se preschimba în mătase. Fiecare privire ce o arunca spre orizont schimba 1000 de suflete...nu pot spune că le topea dar cu siguranţă le oprea din îngheţare. Fiecare pas al ei era pasul general...căci în ea ei îşi vedeau reflecţia celor mai pure momente trăite vreodată. Fiecare respiraţie oprea orice altă respiraţie ce se vroia a fi în sincron căci ea, prin puritatea ei, emana oxigenul fără de care ceilalţi nu puteau trăi.
Fiecare clipit oprea timpul căci Universul, îndrăgostit de prezenţa ei, nu vroia ca ea să piardă vreun moment din evoluţia lui. Fiecare mişcare a buzelor cutremura razele de soare. Se făcea lumină când buzele ei se distanţau într-un zâmbet larg ce ar fi făcut-o si pe Afrodita invidioasă. Iar când era tristă, stelele cugetau şi sufereau alături de ea, afişând pe bolta cereasca mii de cristale strălucitoare.
Era o divinitate? Nici pe departe! In zâne ştiu că nu mai credeţi de mult. Era o regină? Putem spune şi aşa...dar mai presus de toate era o EA. Era EA-ua lui! Era prezenţa ce îi fura visele, îi măcina raţiunea, îi înceţoşa coerentul. Era cea pe care el şi-o dorise toata viaţa.
Era reală? Desigur...căci ea era cea ce îl mângâia când toată lumea îl blama, îi spunea poveşti când toată lumea îl indemna să se maturizeze şi îl împingea când toată lumea îl trăgea în spate.
Era a lui? Ei bine, ea era una dintre ele. Una dintre cele pe care le iubeşti o viaţă şi când întinzi mâna dupa a ei, realizezi că ai iubit o amintire. Ea nu este reală...doar A FOST ODATA.

Aberaţii de noapte!

Te-am auzit, răspunse visul, făcându-şi curaj să mai apară în gândurile ei incă o noapte. Iţi simt pulsul, mă joc cu respiraţia ta, îţi controlez sângele din vene.Iţi gust lacrimile şi, deşi sunt sărate şi reci, mă îmbată furia lor. Ti-am auzit strigările şi nu o să îţi mai fur nopţile...trăieşte în realitate! Uită de dimineţile în care ţi-ai dorit să dai timpul înapoi, visurile nu apar de doua ori sub aceeaşi formă.
Trezeşte-te....se face dimineaţă!!

Destinaţia finală: In pământ

Privesc îndurerată expresia lu’ tata şi mă trece un fior rece pe şira spinării...de ce trebuia să plece acum? El oare ştie câte persoane îndurerate a lăsat în urmă? Işi imaginează că noi ne-am adunat aici ca să ne luăm “la revedere” de la el? Mă uit în jos ca să-mi ascund lacrimile ce, inevitabil, mi-au spălat faţa de enşpe mii de ori pe ziua de azi. Oare mai am? Dar, calculând repeziciunea cu care se scurg, tind să cred că am resurse nelimitate.

Nu ştiu ce să ascult...un “de ce ne-ai lăsat ticule aici, singuri şi tu ai plecat????” sau tăcerea de mormânt din mintea mea? Să privesc noroiul de pe ghetele mele ce, la propriu, mi-a ajuns până la genunchi sau pâmântul uscat ce se depune acum în sufletul meu? Să-mi întorc privirea spre cei vii sau spre cei morţi? E aşa liniştit aici...până şi urletele fac liniştea mai profundă....oare nenea Vasile născut in ’34 şi decedat in 2003 ne aude? Ne aude cineva?

Si mă aplec...iau o mână de pământ rece şi o strâng puternic. Ce rece e...atât de rece...o ud cu o lacrimă şi o arunc...o fracţiune de secunda. Oooo...dar nu....au fost minute, apoi ore, apoi zile. Simţeam că pâmăntul levitează. Si nu a levitat...s-a depus în straturi groase asupra trupului ce odată obişnuia să fie numit “tataie”. Si te-ai dus...şi acum îţi ducem dorul...şi mi-aş fi dorit să nu fie aşa.

Mi-aş fi dorit ca acu, la ora 11, să nu-mi scârţăie pe creier acelaşi sunet auzit acum 12 ore...sunetul roţilor de căruţă ce te duceau pe ultimul drum. Si mi-e dor...erai ultimul meu “tataie”.

Au mai rămas în urma ta papucii care se târau uneori dis de dimineaţă prin curte când tu erai cu treabă, glumele tale şi veşnicul “Hai măi tată” A mai rămas litra de ţuică şi pachetul de ţigări, basca pe care o purtai mereu şi poteca pe care ai făcut-o de fiecare dată când veneai la noi seara. Mi-e dor de tine..vei rămâne întotdeauna aici...şi dacă îmi urmăreşti rândurile, nu ezita să mai apari în vise..nu mă voi speria, te aştept cu drag.

I've never been so close to God....

DND.. .am băut!

Invârte sticla...la naiba, nu la mine iar! De ce eu din nou? Nu puteaţi şi voi să mai luaţi o gură din sticla care, în loc să îmi asigure o noapte lipsită de probleme, îmi aduce aminte încet, încet de toate lucrurile pe care vroiam să le uit? Mai bea o cană, mai îneacă un vis. Mai goleşte o sticlă fără ca la fundul ei să găseşti şi fundul problemelor tale. Dar poate în următoarea...nu, nici acolo!
Mă ridic...mă clatin...în stânga trecutul, în dreapta viitorul. Dar cum râmăne cu prezentul? Mă aşez, îmi găsesc stabilitatea după care tânjesc de două decenii..dar nu, nu am stare. Mă ridic, deschid geamul şi încep să ţip...oamenii de jos se uită amuzaţi. Nu, ei nu mă înţeleg, nu au cum, niciodată nu s-au îmbătat cu sentimente, ei încă se mai îmbată cu apă!
Mă gândesc dacă e o idee bună să ies afară să iau aer...de multe ori am fost axfisiată oricum, de multe ori au încercat să ma îngrădească oricum. Puţină libertate? Dar oare sunt în stare? Pot merge pe picioarele mele? Oare balustradele mă vor susţine? Oare am nevoie de ele oricum? O să ies, măcar decizia asta să o iau singură.
Dar treptele neclare nu mă lasă să fiu liberă pe deplin. Imi e greu, alunec. Mă ridic, a fost decât un obstacol, probabil că mâine o să îi resimt râzbunarea. După câteva căzături, hotărăsc să mă întorc. Pot spune că am fost liberă? Vom vedea mâine. Pot spune că am învăţat ceva? Nu, nu mă mai îmbăt, o să consum sentimente moderat!

Compresă rece

S-a terminat. Poate nici nu începuse bine sau poate a durat o viaţă. Poate încă nici nu apucasei să te bucuri sau poate ai atins şi ultimul cer posibil. Poate găsisei “the one-ul” sau poate a fost doar unele din gropile care te vor face să apreciezi muntele şi mai mult. Poate că nu a fost să fie sau poate că a fost. Da sau nu, “a fost” este oricum la trecut.
Ti-ai fi dorit să se sfârşească altfel...sau nu ţi-ai fi dorit să se sfârşească deloc. Dar nu uita că în doi mereu există unul mai slab...nu-l judeca. Nu-i purta pică, nu-l privi cu alti ochi...face parte din el. Păstrează imprimat în memorie zâmbetul molipsitor şi ia-o de la capăt.
Goleşte sertarul. Presează gândurile şi amintirile până ajung ca foiţa ţigării din care obişnuiai să tragi. E greu? Dar tu eşti puternic. Ia timp? Dar tu eşti tânăr. Consumă energie? Eşti cea mai energică persoană pe care o cunosc.
Si nu uita că în urma tuturor rămâne prietenia...fii tu prietenul meu special.

Sedaţi

[ Dupa o perioadă petrecută printre orfani, am ajuns la concluzia că, deşi ei cred că dacă au suferit o viaţă societatea le este datoare, se izbesc puternic de realitate]

Eşti calm. Ai stat prea mult în întuneric, ai îndurat prea multe ploi, ai răsuflat prea multe of-uri. Destinul nu ţi-a oferit prea multe şanse, iar acelea pe care ţi le-a oferit...frica nu a vrut să le accepte. Te-ai crezut net inferior.Ti-a fost teamă să spui ceva, teamă de cei ce s-au născut cu totul de-a gata. Ai crezut că, dacă aştepti suficient de mult, totul va veni de la sine, universul va conspira ca ţie să îţi fie bine. Ce ai învăţat din toate astea? Citeşte mai departe.

Acum ai deschis ochiii. Deşi erai sigur că o să te orbească toate culorile aprinse, te-a uimit cât de lipsite de strălucire pot fi. Nu-ţi închipuiai lumea aşa, nu credeai că trebuie să lupţi pentru un strop de fericire. Viaţa e grea, cine îşi închipuia? Lucrurile nu cad din cer, cine şi-ar fi imaginat? Dacă nu cauţi nu vei găsi, cine credea?

Acum eşti mare. Incă încerci să te obişnuieşti cu lipsa apelativului de “copil” şi încă mai speri să auzi un “Lasă, e şi el tânăr”. Ai foaia, pixul...tot ce îţi mai lipseşte este inspiraţia pentru a-ţi scrie propriul destin. Incepe cu titlul, nu cu încheierea. Lasă cuvintele să curgă de la sine dar nu te face absent, implică-te în propriul viitor.

Munceşte! Trage tare pentru idealul tău! Luptă să nu devii tu persoana pe care acum o dispreţuieşti! Fii un părinte bun! Ia tot ce societatea îţi oferă! Nu mai renunţa aşa uşor! Deschide bine ochiii la fiecare pas!

De ce eu!?

Seara de revelion...sigur că da..o seară specială. Bineînteles, program special la TV...şi nu, nu mă refer la unicitatea şi originalitatea programelor..ci la faptul că se difuzează pentru oameni speciali, cu mici dizabilităţi psihice, pe ici pe colo!

Cuuuummm????? Aţi pierdut emisiunile de revelion? Poftim tati recenzie!

PROtv.Denisa ne încântă cu o melodie superbă
Antena 1. Guţă se aleargă cu Adrian Minune, de Vito, copilul Minune prin platou. Unul e Romeo, celălalt Julieta. Aici da disonanţă între cultură şi prostie...
Kanal D. Acelaşi Adrian ( că nu degeaba i se zice Minune) . Dar nu asta este important. Important este că distinsul nostru cântăreţ cânta ceva de genul “nu îţi trebuie cunoştinţe dacă ai permis de fiţe”. Si jos, deci joooooooos, scria mare titlul “ naşu’ minune şi finu’ salam işi petrec revelionul la Kanald”
Si cum nu mi se întosese deja stomacul pe dos de la aceste specimene, pe PRIMATV găsesc o emisiune în care se face “mişto” de cine? Tot de domnii precizaţi mai sus!!!!!

Da..ştiu...cine mă pune să ma uit? Am făcut-o din ambiţie şi mi-am folosit memoria fotografică tocmai pentru a scrie aici.

Revenind la întrebarea mea....de ce eu?? De ce, dintre cele 194 de ţări independente, a trebui să mă nasc tocmai aici? Ce am făcut eu să merit asta?