E dimineaţă. Putea la fel de bine să fie şi seară…cum putea la fel de bine să nu fie deloc. Am închis laptopul ce se pare că a devenit o prelungire a mâinii mele şi privesc confuză dincolo de capătul pernei mele.
Mi-ai spus că nu ştiu ce vreau, îmi repet obosită. Aşa mi-ai spus.
Si, hotărâtă să îţi dovedesc contrariul, încep să mă gândesc la ce vreau defapt.
Vreau un lacăt bine securizat. Vreau o cheie care să atârne greu la gâtul unui cerber fioros. Acolo mi-aş încuia inima şi, într-un sincron de bătăi trepidante, s-ar smulge singură din pieptul meu. Şi oricât de tare mi-aş dori să se încuie pe dinăuntru, oricât mi-as dori ca fiorosul animal să rătăcească cheia, nu pot garanta nimic. Aş piti cutia într-un pământ necălcat încă de om, doar nu aş vrea ca lumea să o calce în picioare.
Ea nu ar înceta să bată…singura diferenţă ar fi că nu ar avea un scop pentru care să bată şi mâine.
2 comentarii:
Scopul e adânc întipărit în inimă. Trebuie să-l cauţi cu sentimentul nu cu raţiunea. Altfel, cutiuţa aceea va rămâne mereu închisă:)
Multumesc. Poate o sa fac si asta odata...
Trimiteți un comentariu