Prin ochiii Cenuşăresei

Nu am o experienţă vastă de viaţă, multe lucruri nu le-am încercat, multe lucruri nu le-aş încerca şi multe lucruri m-au încercat ele pe mine. In general am fost fericită, m-am simţit completă, am devenit un întreg.

Dar “întregul” nu a mai contat în momentul în care i-am întâlnit privirea – genul de privire care îţi ajunge în suflet şi, de-ar avea loc, ar pătrunde mai departe. Genul de privire ce îţi arde conştiinţa, ce nu te lasă să zâmbeşti, ce îţi roade amintirile frumoase.

Oare citeşte prin mine? Sau sunt doar un obiect ce îi blochează observarea unui orizont nemărginit? Oare sunt eu ceea ce îşi doreşte să devină? Oare tânjeşte după privirea mea lipsită de griji? Si mă apropii încă un pas...

Stătea sprijinită de un gărduleţ cojit, pesemne îi lipsea o aripă. Aripa ce ar putea să îi dea avântul să se bucure de adierea vântului, de soarele arzător şi de copilărie. Aripa ce i-ar transforma fotografia alb-negru într-una color. O aripă de înger ce ar merita-o doar pentru că este copil. Si din alte o mie de motive...dar mai ales pentru că este copil.

Si a trebuit să trec mai departe. Cum pot pur şi simplu să trec pe lângă un copil a cărui speranţă a fost retezată de la o vârstă atât de fragedă? Cum pot şterge o lacrimă de pe faţa unui copil şi cum pot desena un zâmbet? Cum îi pot reda sau crea focul din privire şi cum îi îndepărtez zalele grele? Cum îl descătuşez de ceea ce eu numesc “greutăţi ale vieţii”?

Poate dacă iau un creion? Ii desenez ochiii într-un albastru deschis, cu pleoape lungi şi negre iar buzele într-un zâmbet larg. Ii şterg petele de pe faţă şi le înlocuiesc cu sclipiri de soare. Ii şterg decorul şi o aşez pe o câmpie înflorită, creată numai pentru ea. Ii şterg amintirile şi...îi şterg trecutul...le şterg, le desenez din nou, din nou le şterg. Aş vrea să iasă perfect.

Dar din păcate viaţa nu e o operă de artă. Avem în mână creionul dar guma de şters nu este ataşată. Avem fiecare o viaţă de trăit dar o parte din cine suntem noi o datorăm persoanelor ce lasă o amprentă profundă.

Fetiţa? Cred că mi-a alimentat dorinţa de a face o schimbare căci suferinţa nu o vedea ea...o vedea privitorul!

Merci Silviu pentru poza!! Da, da...merci...si te mai sun si data viitoare daca mai am nevoie de o poza, clar? Hm...