marți, 1 iunie 2010

Să-i zicem…Eva

Il căuta în fiecare “el” pe care îl întâlnea. Ochii îi erau grei şi obosiţi căci nu mai ţinea minte de câte ori îi ţinuse închişi strâns, pentru a se deconecta de tot ce însemna lumea de afară. Ea avea propria lume...acolo unde conceptul de TIMP se împletea cu cel de ETERNITATE iar eternitatea pierdea in NEMURIRE. Acolo unde AICI însemna un loc infinit, fără bariere şi orizonturi, fără coordonate exacte şi busole ce ar putea măsura punctele cardinale. Cardinale îi erau doar trăsăturile ce făceau din ea un om special.

Ii căuta atingerea în fiecare mângâiere ce îi atingea faţa netedă. Şi respiraţia i se tăia de fiecare dată când îşi amintea că nici o lume întreagă, nici tot curentul electric nu pot genera suficientă energia pentru a crea acea senzaţie ce obişnuia să îi încâlzească obrajii.

Cutreiera cu paşi repezi orice loc de aducea a el. L-a găsit? Păstrăm legătura!