Numa' despre mine!

Sunt obosită. Pă bune….

Mă doare puţin un rinichi dar în mare toată durerea se concentrează spre partea dorsală. La figurat . Pe bune!

Mi-e dor de vremurile trecute. Serios. Când într-un clipit de ochi vizualizam toată esenţa fericirii mele. Când un zâmbet nu ascundea nimic şi eram transparentă. Când cerul părea mai albastru şi clar privit prin mine. Pe bune!

Constat că stau degeaba. E trist. Imi alunecă mâna pe pad la fel de bine cum mi-ar putea aluneca pe o hârtie făcând ceva constructiv. Mi-e lene. N-am chef. Sictir. Plictiseală. En-gros! Pe bune!

Mi-e cald. E cald. Prea cald. Transpir prin piele fiecare părticică din cine obişnuiam să fiu. Se evaporă apoi şi se pierde in ceea ce eu numesc “CE AM DEVENIT”. Nu vreau. Dar trebuie! Pe bune!

Mi se deteriorează vederea. Culorile par mai pale şi nu la fel de strălucitoare. Orizonturile nu mai par la fel de largi si accesibile. Vreau să-mi revin. Pe bune!

Aiurea

E dimineaţă. Putea la fel de bine să fie şi seară…cum putea la fel de bine să nu fie deloc. Am închis laptopul ce se pare că a devenit o prelungire a mâinii mele şi privesc confuză dincolo de capătul pernei mele.

Mi-ai spus că nu ştiu ce vreau, îmi repet obosită. Aşa mi-ai spus.

Si, hotărâtă să îţi dovedesc contrariul, încep să mă gândesc la ce vreau defapt.

Vreau un lacăt bine securizat. Vreau o cheie care să atârne greu la gâtul unui cerber fioros. Acolo mi-aş încuia inima şi, într-un sincron de bătăi trepidante, s-ar smulge singură din pieptul meu. Şi oricât de tare mi-aş dori să se încuie pe dinăuntru, oricât mi-as dori ca fiorosul animal să rătăcească cheia, nu pot garanta nimic. Aş piti cutia într-un pământ necălcat încă de om, doar nu aş vrea ca lumea să o calce în picioare.

Ea nu ar înceta să bată…singura diferenţă ar fi că nu ar avea un scop pentru care să bată şi mâine.

Şi...

Aş scrie o mie de cuvinte. Le-aş scrie pe rand, într-o ordine logică pe care ai înţelege-o şi în momentele când ai simţi că nimic din viaţa ta nu se îndreaptă spre un sens. Apoi aş rupe logica şi, ca într-o înşiruire de mărgele, le-aş grupa pe mărimi. Ți-aş adresa doar cuvintele mari ce, rupte din context, ar pune probleme şi celor mai mari filozofi.

Şi le-ai citi. Le-ai citi cu glas tare apoi în minte, rugându-te să înţelegi ce mintea nu poate percepe. Şi te-ar durea. Ar fi frustrant să le poţi citi dar să nu le poţi simţi. Căci ele zac în tine dar stau pitite într-un loc întunecat, încătuşate în întuneric. Iar ţie îţi e frică de întuneric. Şi ai ţipa...căci furia ce o vei naşte îţi va măcina fiecare părticică ce îşi dorea pace...şi oricum steagul tău alb s-a murdărit de mult.

Aş scrie câte în lună şi în stele. Şi ca un lup singuratic ai geme un urlet rănit cu ochii la luna ce nu pare a schiţa nici măcar un zambet. Şi ţi-ai dori sa fie aproape. Dar sunt doar cuvinte ce tu, cel ce citeşti, nu le-ai înţelege niciodată. Ce tu le-ai arunca în neantul de cuvinte plutitoare...şi când vei dori să le asculţi cu adevărat vei găsi altele şi altele, dar niciodată cele căutate.

Şi aş vrea să îţi scriu doar ţie...dar nu-ţi pot repara vederea căci ele sunt scrise colorat iar tu eşti daltonist. Şi niciodată nu vei înţelege de ce cuvintele roşii, scrise cu truda rănilor, sunt deosebite de cele verzi învorâte din puritatea naturii.

Şi tot aş scrie...deşi puţine din rândurile astea vor fi citite, mai puţine simţite şi extrem de puţine împărtăşite. Şi de vrei să le împărtăşeşti, fă-o acum. Cu cât trece mai mult timp, cu atât încep şi eu să-mi consider toate vorbele inutile.

Şi încă...