vineri, 19 martie 2010

Băiatul ce nu primea scrisori

I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.

Işi târâia picioarele într-un sincron ce devenise lege...iar el era un bun avocat. Avea sclipiri de speranţă în ochii de pământ iar gâtul îl durea de la atâtea întoarceri bruşte. Mâinile îi tremurau...pesemne că furtunile din el se revărsau în avalanşe exterioare. Ii simţeam durerea ca pe nişte unde ce îmi copleşeau zilele în care nu găseam niciun rost să ies din casă.

Si, strângând puternic pumnul, se întoarse din drum. Il urmăream cum păşeşte înapoi şi îi citeam siguranţa: cineva trebuia să îi fi upgradat între timp micul lăcaş cu vise. Lăcaşul ce adăpostea sub cheie toate răsăriturile ce îi întârziau inevitabilul apus. Ultimul din ele.

A deschis cutia şi, pipăind interiorul, s-a lovit de praful ce continua să se depună. Deşi nu l-am putut auzi, oftatul lui mi-a zdruncinat timpanele. Era un ţipăt mut. Pierzându-se brusc...şi-a reluat sincronul. Picăturile cristaline ce izvorau din ochii lui se transformau in praf de stele. In monotonia rutinei, piciorul iar levita cu pământul.

I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.

..........Pesemne el aşteaptă o scrisoare...mai bine m-aş apuca sa o scriu.

3 comentarii:

Hudini spunea...

interesant...

Catalin spunea...

Ar trebui sa-si verifice emailul. :P
PS. e "ochii"

dreeandreea spunea...

da...merci..m-a luat valul cu inca un I :))