joi, 6 mai 2010

Şi...


Aş scrie o mie de cuvinte. Le-aş scrie pe rand, într-o ordine logică pe care ai înţelege-o şi în momentele când ai simţi că nimic din viaţa ta nu se îndreaptă spre un sens. Apoi aş rupe logica şi, ca într-o înşiruire de mărgele, le-aş grupa pe mărimi. Ți-aş adresa doar cuvintele mari ce, rupte din context, ar pune probleme şi celor mai mari filozofi.

Şi le-ai citi. Le-ai citi cu glas tare apoi în minte, rugându-te să înţelegi ce mintea nu poate percepe. Şi te-ar durea. Ar fi frustrant să le poţi citi dar să nu le poţi simţi. Căci ele zac în tine dar stau pitite într-un loc întunecat, încătuşate în întuneric. Iar ţie îţi e frică de întuneric. Şi ai ţipa...căci furia ce o vei naşte îţi va măcina fiecare părticică ce îşi dorea pace...şi oricum steagul tău alb s-a murdărit de mult.

Aş scrie câte în lună şi în stele. Şi ca un lup singuratic ai geme un urlet rănit cu ochii la luna ce nu pare a schiţa nici măcar un zambet. Şi ţi-ai dori sa fie aproape. Dar sunt doar cuvinte ce tu, cel ce citeşti, nu le-ai înţelege niciodată. Ce tu le-ai arunca în neantul de cuvinte plutitoare...şi când vei dori să le asculţi cu adevărat vei găsi altele şi altele, dar niciodată cele căutate.

Şi aş vrea să îţi scriu doar ţie...dar nu-ţi pot repara vederea căci ele sunt scrise colorat iar tu eşti daltonist. Şi niciodată nu vei înţelege de ce cuvintele roşii, scrise cu truda rănilor, sunt deosebite de cele verzi învorâte din puritatea naturii.

Şi tot aş scrie...deşi puţine din rândurile astea vor fi citite, mai puţine simţite şi extrem de puţine împărtăşite. Şi de vrei să le împărtăşeşti, fă-o acum. Cu cât trece mai mult timp, cu atât încep şi eu să-mi consider toate vorbele inutile.

Şi încă...

0 comentarii: