Dialog cu oglinda...cel puţin primul!

E aburită. Uneori e zgâriată. Alteori e crăpată şi imaginea distorionată tot reflectă ce tu laşi să se vadă. Sau nu laşi şi porţi o pelerină pe care tu o vezi impenetrabilă. Dar numai tu.

-Ştii că au fost momente în care am vrut să te schimb cu o alta? Ştii că au fost zile în care vroiam să te dau jos şi să te agăţ în alt unghi? Ai idee de câte ori mi-am dorit o oglindă strălucitoare? Nici nu mai ţin minte de câte ori am vrut să cârpesc crăpăturile.

-Fiecare ciob face parte din cine eşti! Fiecare cicatrice se transformă într-o frântură. Apoi devine fină. Apoi se pierde prin imperfecţiunea de a fi om. Se pierde în ansamblul pe care tu îl numeşti EU.

-Dar uite…colţurile devin fragile şi crapă!!!!

-Găseşte-mi forma iniţială. Nu ezita să laşi surplusurile să alunece! Pierde-mi din margini şi completează-mi centrul!