luni, 18 octombrie 2010

What dreams may come

Am dormit mult. Mult şi încordat. Mult şi încordat şi prost, aş putea adăuga. Cum am deschis ochii am luat telefonul în mână şi am început să îmi tastez visul pentru a nu-l uita. A fost unul impresionant, unul care m-a ţinut toată ziua pe gânduri. Aş vrea să îl împărtăşesc…cine ştie cine ar putea avea ceva de învăţat din el.

Eram pe o canapea într-o cameră mare rotundă. Şi acum sunt surprinsa de acurateţea cu care îmi amintesc toate detaliile. Până şi cele mai mărunte. Şi mă uitam în sus de unde a picat o coală albă. M-am aplecat să o ridic şi, atingându-mi mâna de albul imaculat, litere au început să apară. Am semnat locul punctat deasupra căruia îmi imaginez că scria : Accept. Am acceptat. Şi foaia a ars.

M-am trezit pe un pod. Lumea se grăbea în toate direcţiile şi se loveau de mine cu ură. Sau nepăsare. De parcă nu aş fi existat. Am început să fug spre casă. Habar nu aveam unde mă aflam dar ştiam drumul spre „acasă”. Am intrat în casă şi i-am găsit plânşi. Aveau ochii secaţi de atâtea lacrimi şi curioasă, m-am repezit spre ei să îi întreb DE CE? Nici eu nu mă luau în seamă, nu mă vedeau. Trăgeam de ei, ţipam la ei, îi imploram să ma vadă. Dar nu…

Dar ce semnasem? Ei bine, semnasem pactul. Pactul care mă trimisese în lumea cealaltă…a îngerilor, spuneau ei. Pentru mine era un Iad. Auzeam o voce pe fundal. Nu ţin minte exact ce spunea dar ideea era că înapoi nu mă puteam întoarce. Ştiu decât că eram pe acelaşi pod mereu, neclintită. Parcă a durat o veşnicie, vă jur.

Dacă există vreun psihanalist pe aici, chiar îl invit să comenteze.

Dacă nu, rămân la ideea ca trebuie să apreciem persoanele cât timp INCĂ le avem lângă noi.

2 comentarii:

Hudini spunea...

de acord cu tine! pretuieste atata timp cat ai ..degeaba pretuiesti dupa ce nu mai ai!!

ma inclin

dreeandreea spunea...

Tu faci aşa?