Le port imprimate pe pielea mea ca pe nişte cicatrici adânci, ce nu vor dispărea niciodată. Sunt bătute pe inima mea cu cerneală colorată, uşor strălucitoare. Le port în fiecare zi, mă îmbrac în ele, mă ghidez după ele, le las să vorbească. Le respir, le eman, le visez, le trăiesc.
Despre ce vorbesc eu? Despre avalanşele, uraganele, tornadele de sentimente ce se nasc şi cresc în mine. Sentimentele ce m-au marcat la un moment dat, ce m-au făcut să iau anumite decizii, ce mi-au călăuzit calea ca nişte felinare într-o noapte fără lună.
Iubesc. Pot iubi necondiţionat deşi uneori nu strică să primesc câte ceva înapoi. Urăsc. Detest anumite lucruri, mă aprind repede, simt cum sângele mi se transformă în lavă uneori. Mi-e dor. Imi vine să mă urc pe pereţi când mă gândesc ce bine îmi era în liceu (mă rog, nu mă plâng nici acum).
Mă încearcă 1000 de stări contrarii. Sunt calmă şi totuşi agitată. Vreau să mă distrez dar totuşi mi-e silă. Imi vine să râd dar mi-e greu să îmi încordez muşchii feţei. Imi vine să îmi iau o vacanţă dar totuşi îmi e silă să îmi fac bagajul. Da…o vacanţă. Mi-ar prinde bine o vacanţă.
