Supernatural

Vă puteţi imagina cum m-am simţit în ziua în care am aflat că dorinţele şi idealurile mele întrec noţiunea de „omenesc posibil”? Slabă. Dar puteţi ghici cum m-am simţit când am realizat că n-am nevoie de ele pentru a fi fericită? Întreagă.
Am socotit că nu am nevoie să zbor pentru a simţi că plutesc. Nu am nevoie să levitez pentru a nu simţi pământul sub picioarele mele. Nu trebuie să omor gravitaţia pentru a simţi cum norii pufoşi îmi gâdilă faţa. Am nevoie de iubire, motivaţie şi perseverenţă. Nimic supraomenesc.

Am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă apropii de soare pentru a simţi că ard. Că nu trebuie să merg la sursă pentru a mă umple de lumină. În schimb, am nevoie de o mână care stă întinsă nu numai ca să ceară, ci ca să şi dea. De un ceas care nu va şti numai să ticăie, ci şi să aştepte. Nimic ce ţine de supranatural.

Am învăţat că nu îmi trebuie super-viteză pentru a străbate lumea într-o secundă. Nu este necesar să străbat fizic sute de kilometrii într-o secundă pentru a fi aproape de cineva. Am nevoie de dorinţă si de dor şi, într-o clipă, o să-l simt aproape. E nevoie de o singură vorbă pentru ca o distanţă mare să de dizolve brusc. De nicio altă superputere.

M-am gândit că nu e nevoie să fiu făcută din oţel pentru a fi impenetrabilă. Nici nu-mi trebuie armament supraomenesc pentru a răni pe cineva.

Cele mai bune puteri nu vin când te scalzi în deşeuri toxice, la ploile de meteoriţi sau la exploziile solare. Ele vin când lupţi pentru ele, când eşti determinat să te cunoşti mai bine şi când simţi că ai nevoie de o schimbare.

Tic....tac!!

Privesc în mod insistent ceasul de pe noptieră. Am impresia că, lent, minutele se scurg înapoi, lăsându-mă pe mine pradă unui viitor ce comemorează trist trecutul. Aceeaşi greşeală repetata într-un sincron trist şi dureros, aceeaşi greşeală pe care am jurat de fiecare dată că nu o sa o mai repet.

Si dintr-o dată secundarul nu mai mişcă. Timpul nu se mai materializează în bătaia insistentă a unui ceas cu geamlâcul spart. Nu se mai materializează nici în sunetul soneriei mele, nici în paşii ce lăsau urme în pământul ud, nici in numărul de respiraţii ce le auzeam ca un ecou în urechea mea. Ci doar s-a oprit. Ca şi bătăile inimii ce nu mai pulsează aşa repede ca odinioară. Ca şi notele muzicale din simfonia ce uneori mă asurzea. De parcă constelaţia ce uneori îmi umplea bolta s-a despărţit brusc în nenumărate zodii atât de diferite...şi eu încerc doar sa mă regăsesc într-una din ele.

Oare te gândeai vreodată că ultimul pas pe care l-ai făcut cu intenţia de a îndepărta de mine a fost pasul cu care ai început să zideşti peretele rece? Oare materialul casabil nu îţi era la îndemnână de ai ales să îl construieşti cu cărămizi reci, ce nu pot fi distruse de mâinile mele fragile? Oare ştiai că întregul meu corp este construit în aşa măsură încât nu-l mai pot întoarce, nici măcar pentru o ultimă privire?

Si, punându-ţi bazele în inocenţa mea şi în puterea mea de a transforma subit un punct într-un nou paragraf, ai ales să pleci. Insă ceea ce nu ştiai este că următorul paragraf nu este despre tine...niciodată nu a fost menit să fie!

Pe cord deschis

Hotărâtă să plec în căutarea persoanei care eram până “ieri”, m-am decis să fac o operaţie pe cord deschis. Plec să-mi caut dedesubturile şi să-mi înfrunt temerile şi reţinerile. Si am pornit.

Indepărtez cu grijă straturile de piele ce au adunat, la rândul lor, straturi groase de praf. Nu ştiam că o să dureze atât, nu-mi imaginam că pielea a devenit aşa de groasă şi aspră. Imi taie din elan dar...eu tai mai departe.
Mă gândeam că o să dau imediat de adâncurile mele dar s-au adăpostit atât de profund. Se pare că, întradevăr, cetatea mea şi-a ridicat porţi înalte...2 points for defense. Respir şi merg mai departe...nu pot renunţa acum, nu vreau să fie şi asta una din încercările eşuate.

Lama rece a bisturiului îmi mai perforează un ţesut. Fir-ar...nu cumva trebuia anestezie?Oare e sigur ce fac? Oare vreau să ştiu cine sunt? O să rămân cu handicap după ce o să îmi infrunt sufletul? O să mă doară? O să mă certe? Oare e pur? Oare e ars?

Curajul îmi curge prin perfuzia pe care o privesc cu teamă (sper să nu se termine înaintea intervenţiei).
Strat cu strat mă descopăr pe mine. O clipă mă surprinde, următoarea devine rutină, următoarea îmi taie respiraţia iar următoarea se transformă într-o picătură rece ce îmi mângâie faţa.
Judecând după îmbulzeala de sentimente, pot spune că aproape am ajuns.

Imi pare bine să te revăd, îi spun emoţionată vechiului “eu”. Atât de pur, inocent ...atât de naiv. Atât de transparent, sincer, direct, atât de VECHI. Te-aş vrea înapoi. Dar nu, nu ai rezista nici măcar o secundă în lumea de azi. Ori te-ar călca alţii sub ghetele grele ori te-ai pierde şi tu printre ei. Fii tu oaza mea de linişte când ceilalţi mă surzesc cu ţipetele lor, fii tu oceanul meu uscat când eu ma înec în lacrimi, fii aşternutul moale ce-mi acoperă trupul rănit.

Si încep să cos. Tesut cu ţesut. Uneori mai stângaci, alteori perfecţiunea întruchipată. Uneori cu aţa colorată, alteori cu lână neagră. Pe alocuri mai strâmt, în alte locuri las cusături largi.

Eu ştiu cine sunt, nu trebuie să ştie şi ei.

Este amuzant

Cum fiecare ţinem predici despre cum este bine să te comporţi...şi de multe ori ne trezim încălcându-ne propriile credinţe.

Cum de fiecare dată când punem o mască...mai adăugăm un strat gros peste adevărata noastră faţă.

Cum uneori, deşi suntem înfofoliţi până peste cap, ne simţim atât de goi.

Cum drumurile greşite duc de multe ori la destinaţii de vis.

Cum ne închidem în noi, cum credem în horoscop, cum căutăm compatibilităţi, uitând de cine suntem noi defapt.

Cât de repede ne infăşurăm de iluzii şi cât de tare ne dor dezamăgirile.

Că fiecare vrea iubire dar ne lăsăm influenţaţi de circumstanţe exterioare.

Cum uneori opusurile se atrag dar uneori se resping atât de mult.

Deşi toată lumea vrea egalitate, ne călcăm în picioare unii pe alţii.

Că sufletul doare mai tare când eşti singur decât atunci când eşti rănit.

E amuzant că, deşi mă doare, am puterea să schiţez un zâmbet şi, deşi nu este unul fals, este unul puţin forţat.

Poza e luata de aici.

Tot ce atingea....

se preschimba în mătase. Fiecare privire ce o arunca spre orizont schimba 1000 de suflete...nu pot spune că le topea dar cu siguranţă le oprea din îngheţare. Fiecare pas al ei era pasul general...căci în ea ei îşi vedeau reflecţia celor mai pure momente trăite vreodată. Fiecare respiraţie oprea orice altă respiraţie ce se vroia a fi în sincron căci ea, prin puritatea ei, emana oxigenul fără de care ceilalţi nu puteau trăi.
Fiecare clipit oprea timpul căci Universul, îndrăgostit de prezenţa ei, nu vroia ca ea să piardă vreun moment din evoluţia lui. Fiecare mişcare a buzelor cutremura razele de soare. Se făcea lumină când buzele ei se distanţau într-un zâmbet larg ce ar fi făcut-o si pe Afrodita invidioasă. Iar când era tristă, stelele cugetau şi sufereau alături de ea, afişând pe bolta cereasca mii de cristale strălucitoare.
Era o divinitate? Nici pe departe! In zâne ştiu că nu mai credeţi de mult. Era o regină? Putem spune şi aşa...dar mai presus de toate era o EA. Era EA-ua lui! Era prezenţa ce îi fura visele, îi măcina raţiunea, îi înceţoşa coerentul. Era cea pe care el şi-o dorise toata viaţa.
Era reală? Desigur...căci ea era cea ce îl mângâia când toată lumea îl blama, îi spunea poveşti când toată lumea îl indemna să se maturizeze şi îl împingea când toată lumea îl trăgea în spate.
Era a lui? Ei bine, ea era una dintre ele. Una dintre cele pe care le iubeşti o viaţă şi când întinzi mâna dupa a ei, realizezi că ai iubit o amintire. Ea nu este reală...doar A FOST ODATA.

Compresă rece

S-a terminat. Poate nici nu începuse bine sau poate a durat o viaţă. Poate încă nici nu apucasei să te bucuri sau poate ai atins şi ultimul cer posibil. Poate găsisei “the one-ul” sau poate a fost doar unele din gropile care te vor face să apreciezi muntele şi mai mult. Poate că nu a fost să fie sau poate că a fost. Da sau nu, “a fost” este oricum la trecut.
Ti-ai fi dorit să se sfârşească altfel...sau nu ţi-ai fi dorit să se sfârşească deloc. Dar nu uita că în doi mereu există unul mai slab...nu-l judeca. Nu-i purta pică, nu-l privi cu alti ochi...face parte din el. Păstrează imprimat în memorie zâmbetul molipsitor şi ia-o de la capăt.
Goleşte sertarul. Presează gândurile şi amintirile până ajung ca foiţa ţigării din care obişnuiai să tragi. E greu? Dar tu eşti puternic. Ia timp? Dar tu eşti tânăr. Consumă energie? Eşti cea mai energică persoană pe care o cunosc.
Si nu uita că în urma tuturor rămâne prietenia...fii tu prietenul meu special.

Tatuaje permanente

Le port imprimate pe pielea mea ca pe nişte cicatrici adânci, ce nu vor dispărea niciodată. Sunt bătute pe inima mea cu cerneală colorată, uşor strălucitoare. Le port în fiecare zi, mă îmbrac în ele, mă ghidez după ele, le las să vorbească. Le respir, le eman, le visez, le trăiesc.

Despre ce vorbesc eu? Despre avalanşele, uraganele, tornadele de sentimente ce se nasc şi cresc în mine. Sentimentele ce m-au marcat la un moment dat, ce m-au făcut să iau anumite decizii, ce mi-au călăuzit calea ca nişte felinare într-o noapte fără lună.

Iubesc. Pot iubi necondiţionat deşi uneori nu strică să primesc câte ceva înapoi. Urăsc. Detest anumite lucruri, mă aprind repede, simt cum sângele mi se transformă în lavă uneori. Mi-e dor. Imi vine să mă urc pe pereţi când mă gândesc ce bine îmi era în liceu (mă rog, nu mă plâng nici acum).

Mă încearcă 1000 de stări contrarii. Sunt calmă şi totuşi agitată. Vreau să mă distrez dar totuşi mi-e silă. Imi vine să râd dar mi-e greu să îmi încordez muşchii feţei. Imi vine să îmi iau o vacanţă dar totuşi îmi e silă să îmi fac bagajul. Da…o vacanţă. Mi-ar prinde bine o vacanţă.