Şi-au ascuţit săgeţile. Îi văd. Încearcă să fie subtili dar eu îi văd cum îmi fixează centrul cu privirea. Ştiu exact unde să traga cu arcurile lor. Au pregătire intensă, aşteptau de mult momentul în care eu, cea puternică, fericită, împlinită, să las scutul jos.
Priveşte-mă. Momentul ăsta de slăbiciune îţi aparţine. L-ai câştigat! Eşti primul care m-a spart în atatea bucăţele. Acum şi numai acum te pot lăsa să le priveşti cum zac pe jos. Nu le-am adunat până acum, aveai idee? Mi-a fost mai uşor să mă prefac că nu am suflet decât să recunosc că am unul defect şi spart. E rupt! Nu-l mai pot coase, ştiai? Şi îmi trece prin cap să nu-l mai adun niciodată de jos. În zilele de azi, nu se mai merită să ai un suflet!
Posibil să te gândeşti că îţi datorez un răspuns. Că nu am vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat. Este mai bine că nu ai încercat să pui întrebări pentru că îmi este teamă că nu aş fi găsit niciodată răspunsurile. Sau poate mă blamezi că nu am răspuns încercărilor tale de a restaura acea legătură specială pe care noi am avut-o. Te-ai putea pune în locul meu? Ţii minte serile în care tu nu spuneai nimic, doar plecai iar eu rămăneam acolo fără cuvinte? Cuvintele le aveam, îmi exploda mintea de atâtea cuvinte. Ele s-au adunat, straturi peste straturi, milioane de cuvinte care într-un final s-au redus la unul…unul nefavorabil ţie…cuvântul adio.
Nu te gândi că nu mă doare! Nu te gândi că nopţile mele au fost calde şi prietenoase. Nu te gândi că nu mi-am petrecut nopţi visând cine-ştie-ce scenarii incredibil de realiste şi de dureroase dimineaţa. Nu te gândi că nu ai fost primul. Nu te gândi că te voi uita vreodată. Nu te gândi nici măcar pentru o clipă că nu te-am iubit şi că nu mi-am imaginat că eşti alesul. Nu te gândi că acum îmi e bine.
Gândeşte-te doar la viitor! Sper să îl investeşti într-o dragoste care să merite osteneala. Căci acestea sunt ultimele mele cuvinte despre ce a trecut!
E ca atunci când mai eşti sigur că există o treaptă şi calci în gol
E ca atunci când te trezeşti în toi de noapte după ce ai avut senzaţia că pici în gol
E ca atunci când vrei să bei din pahar şi observi că e gol
E ca atunci când arunci o privire în locul din dreapta şi realizezi că e gol
E ca atunci când te treceau ape călduţe prin stomac şi acum eşti gol
E ca atunci când în zori de zi visul era aşa plin de detalii şi la miezul zilei e gol
E ca atunci când stai în mijlocul mulţimii îmbrăcate şi tu eşti gol
De ce nu faci nimic în privinţa asta?
Când te simţi gol şi tot ce te umplea vreodată te-a lăsat ca o fântână secată,
Când îţi priveşti mâna cum tremură şi realizezi că nu vei mai putea mângâia vreodată firav,
Când vrei să străbaţi munţii dar tot ce poţi străbate e jumătate de odaie prăfuită de negurile vremii,
Când, în sfârşit, vrei să înţelegi privirile dar tot ce poţi vedea este umbra unui chip,
Când ai impresia că ziua de azi este preludiul anticamerei întunecoase de mâine,
Când îţi priveşti reflecţia şi realizezi că întotdeauna este loc de mai rău,
Când simţi că duci pe umeri greutatea unei întregi omeniri,
Când suspini adânc între vorbele „înainte era altfel”,
Când eşti singur, părăsit, lăsat de-o parte…
Atunci eşti bătrân!
