Aiurea

E dimineaţă. Putea la fel de bine să fie şi seară…cum putea la fel de bine să nu fie deloc. Am închis laptopul ce se pare că a devenit o prelungire a mâinii mele şi privesc confuză dincolo de capătul pernei mele.

Mi-ai spus că nu ştiu ce vreau, îmi repet obosită. Aşa mi-ai spus.

Si, hotărâtă să îţi dovedesc contrariul, încep să mă gândesc la ce vreau defapt.

Vreau un lacăt bine securizat. Vreau o cheie care să atârne greu la gâtul unui cerber fioros. Acolo mi-aş încuia inima şi, într-un sincron de bătăi trepidante, s-ar smulge singură din pieptul meu. Şi oricât de tare mi-aş dori să se încuie pe dinăuntru, oricât mi-as dori ca fiorosul animal să rătăcească cheia, nu pot garanta nimic. Aş piti cutia într-un pământ necălcat încă de om, doar nu aş vrea ca lumea să o calce în picioare.

Ea nu ar înceta să bată…singura diferenţă ar fi că nu ar avea un scop pentru care să bată şi mâine.