Supernatural

Vă puteţi imagina cum m-am simţit în ziua în care am aflat că dorinţele şi idealurile mele întrec noţiunea de „omenesc posibil”? Slabă. Dar puteţi ghici cum m-am simţit când am realizat că n-am nevoie de ele pentru a fi fericită? Întreagă.
Am socotit că nu am nevoie să zbor pentru a simţi că plutesc. Nu am nevoie să levitez pentru a nu simţi pământul sub picioarele mele. Nu trebuie să omor gravitaţia pentru a simţi cum norii pufoşi îmi gâdilă faţa. Am nevoie de iubire, motivaţie şi perseverenţă. Nimic supraomenesc.

Am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă apropii de soare pentru a simţi că ard. Că nu trebuie să merg la sursă pentru a mă umple de lumină. În schimb, am nevoie de o mână care stă întinsă nu numai ca să ceară, ci ca să şi dea. De un ceas care nu va şti numai să ticăie, ci şi să aştepte. Nimic ce ţine de supranatural.

Am învăţat că nu îmi trebuie super-viteză pentru a străbate lumea într-o secundă. Nu este necesar să străbat fizic sute de kilometrii într-o secundă pentru a fi aproape de cineva. Am nevoie de dorinţă si de dor şi, într-o clipă, o să-l simt aproape. E nevoie de o singură vorbă pentru ca o distanţă mare să de dizolve brusc. De nicio altă superputere.

M-am gândit că nu e nevoie să fiu făcută din oţel pentru a fi impenetrabilă. Nici nu-mi trebuie armament supraomenesc pentru a răni pe cineva.

Cele mai bune puteri nu vin când te scalzi în deşeuri toxice, la ploile de meteoriţi sau la exploziile solare. Ele vin când lupţi pentru ele, când eşti determinat să te cunoşti mai bine şi când simţi că ai nevoie de o schimbare.

Atunci da!

Când te simţi gol şi tot ce te umplea vreodată te-a lăsat ca o fântână secată,

Când îţi priveşti mâna cum tremură şi realizezi că nu vei mai putea mângâia vreodată firav,

Când vrei să străbaţi munţii dar tot ce poţi străbate e jumătate de odaie prăfuită de negurile vremii,

Când, în sfârşit, vrei să înţelegi privirile dar tot ce poţi vedea este umbra unui chip,

Când ai impresia că ziua de azi este preludiul anticamerei întunecoase de mâine,

Când îţi priveşti reflecţia şi realizezi că întotdeauna este loc de mai rău,

Când simţi că duci pe umeri greutatea unei întregi omeniri,

Când suspini adânc între vorbele „înainte era altfel”,

Când eşti singur, părăsit, lăsat de-o parte…

Atunci eşti bătrân!

Azi mă declar fericită

A început cu o listă. Făcută pe 31 decembrie 2009. Ceream multe de la mine în ea. Ceream multe de la ceilalţi. Şi poate şi de la viaţă. Şi cum zilele treceau, le ştergeam pe rând, nereuşind nici pe departe să îndeplinesc ce mi-am propus. Şi mai era numărul unu pe listă…pe care eram sigură că o să îl şterg cu cea mai mare dezamăgire pe 31.12.2010. Pentru e tot ce mi-am dorit vreodată, tot ce am căutat, tot ce nu am găsit. Sau nu găsisem.

Te-am cunoscut undeva prin martie. Te vedeam în faţa mea dar nu te-am văzut cu adevărat. Îţi auzeam privirea dar nu mi-a trecut prin gând să o şi ascult. Restul e poveste.

Acum au trecut 5 luni de când ai revenit în preajma mea. Sunt recunoscătoare pentru multe lucruri, dar cel mai mult pentru faptul că m-ai făcut să simt. Că m-ai scăpat de îngrijorarea că nu am sentimente. Că ai dat voie emoţiilor să zburde în mine. Că eşti lângă mine când îmi e bine. Şi când îmi e rău. Că m-ai făcut să râd. Că nu mi-ai arătat ce înseamnă monotonia. Că îmi mângâi spatele înainte să dorm. Şi, mai presus de toate, că m-ai făcut să şterg „numărul unu” de pe lista! Te iubesc

Lecţia 1 pentru începători

Lasă scutul jos. Nu te poţi apăra cu el decât de propriile temeri care în cele din urmă te vor ataca mişeleşte prin locurile în care nu te poţi apăra.

Încetează să îţî zgârii reflecţia. Tot tu eşti, indiferent de te priveşti într-o apă limpede sau într-o oglindă murdară.

Nu mai răsfoi pagini de indicaţii suplimentare. Cei ce le-au scris erau la fel de neştiutori ca şi tine. Singura diferenţă e că ei au privit necunoscutul în ochi şi nu şi-au plecat privirea.

Nu mai construi baraje în faţa unui râu agresiv. El va curge indiferent de ce faci tu, aceasta îi e natura. E alegere ta daca alegi să te oboseşti împiedicându-i cursul sau mergi odată cu el. Tot în Ocean vei sfârşi oricum.

Nu-ţi mai pecetlui inima cu lacăte menite să închidă alte lacăte deja existente. Cei ce se vor ambiţiona să o pătrundă vor reuşi să o spargă oricum.

Merci bă J

What dreams may come

Am dormit mult. Mult şi încordat. Mult şi încordat şi prost, aş putea adăuga. Cum am deschis ochii am luat telefonul în mână şi am început să îmi tastez visul pentru a nu-l uita. A fost unul impresionant, unul care m-a ţinut toată ziua pe gânduri. Aş vrea să îl împărtăşesc…cine ştie cine ar putea avea ceva de învăţat din el.

Eram pe o canapea într-o cameră mare rotundă. Şi acum sunt surprinsa de acurateţea cu care îmi amintesc toate detaliile. Până şi cele mai mărunte. Şi mă uitam în sus de unde a picat o coală albă. M-am aplecat să o ridic şi, atingându-mi mâna de albul imaculat, litere au început să apară. Am semnat locul punctat deasupra căruia îmi imaginez că scria : Accept. Am acceptat. Şi foaia a ars.

M-am trezit pe un pod. Lumea se grăbea în toate direcţiile şi se loveau de mine cu ură. Sau nepăsare. De parcă nu aş fi existat. Am început să fug spre casă. Habar nu aveam unde mă aflam dar ştiam drumul spre „acasă”. Am intrat în casă şi i-am găsit plânşi. Aveau ochii secaţi de atâtea lacrimi şi curioasă, m-am repezit spre ei să îi întreb DE CE? Nici eu nu mă luau în seamă, nu mă vedeau. Trăgeam de ei, ţipam la ei, îi imploram să ma vadă. Dar nu…

Dar ce semnasem? Ei bine, semnasem pactul. Pactul care mă trimisese în lumea cealaltă…a îngerilor, spuneau ei. Pentru mine era un Iad. Auzeam o voce pe fundal. Nu ţin minte exact ce spunea dar ideea era că înapoi nu mă puteam întoarce. Ştiu decât că eram pe acelaşi pod mereu, neclintită. Parcă a durat o veşnicie, vă jur.

Dacă există vreun psihanalist pe aici, chiar îl invit să comenteze.

Dacă nu, rămân la ideea ca trebuie să apreciem persoanele cât timp INCĂ le avem lângă noi.

Dialog cu oglinda...cel puţin primul!

E aburită. Uneori e zgâriată. Alteori e crăpată şi imaginea distorionată tot reflectă ce tu laşi să se vadă. Sau nu laşi şi porţi o pelerină pe care tu o vezi impenetrabilă. Dar numai tu.

-Ştii că au fost momente în care am vrut să te schimb cu o alta? Ştii că au fost zile în care vroiam să te dau jos şi să te agăţ în alt unghi? Ai idee de câte ori mi-am dorit o oglindă strălucitoare? Nici nu mai ţin minte de câte ori am vrut să cârpesc crăpăturile.

-Fiecare ciob face parte din cine eşti! Fiecare cicatrice se transformă într-o frântură. Apoi devine fină. Apoi se pierde prin imperfecţiunea de a fi om. Se pierde în ansamblul pe care tu îl numeşti EU.

-Dar uite…colţurile devin fragile şi crapă!!!!

-Găseşte-mi forma iniţială. Nu ezita să laşi surplusurile să alunece! Pierde-mi din margini şi completează-mi centrul!

Hai, stinge lumina!!

Cunoşti genul ăla de noapte în care razele de lună nu fac nimic altceva decât să accentueze mai rău întunericul?

Exact genul ăsta de noapte era...şi dacă arunc un ochi pe lângă laptop cred că încă mai e. Doar un neon aprins pe

terasa prăfuită mai lumina puţin atmosfera. Şi mare zarvă era în jurul lui. Şi toţi netoţii şi toate netoatele se

loveau de geamul aburit şi luminos mereu şi mereu şi mereu. Când lumina se stingea, dansul lor devenea haotic şi nu

puteau exista fără un reper, fără un ideal, fără o entitate care de fapt doar pură electricitate. Pură ştiinţa.

Nimic magic.

Dar ele, orbite în ipocrizia lor, nu se pot depărta de bila strălucitoare luminoasă. Sau e doar condiţia

de insectă. Eu nu vreau să bâzâi în jurul unui neon...eu vreau să străbat grădina.

P.S. Mulţam GRIGORE că citeşti astea p-aci. Eşti singurul :))