Mă întreb dacă pământul s-ar opri daca m-ai lua de mână. Mă întreb dacă pupilele tutuor s-ar contracta dacă ne-ar vedea împreună. Mă întreb dacă vântul şi-ar schimba direcţia dacă ne-ar simţi. Mă întreb dacă chipurile tuturor ar întineri dacă ne-ar vedea îmbătrânind împreună. Mă întreb dacă timpul s-ar opri când am pierde noi timpul. Mă întreb dacă nu cumva timpul ar vrea să ne piardă el pe noi....
Il căuta în fiecare “el” pe care îl întâlnea. Ochii îi erau grei şi obosiţi căci nu mai ţinea minte de câte ori îi ţinuse închişi strâns, pentru a se deconecta de tot ce însemna lumea de afară. Ea avea propria lume...acolo unde conceptul de TIMP se împletea cu cel de ETERNITATE iar eternitatea pierdea in NEMURIRE. Acolo unde AICI însemna un loc infinit, fără bariere şi orizonturi, fără coordonate exacte şi busole ce ar putea măsura punctele cardinale. Cardinale îi erau doar trăsăturile ce făceau din ea un om special.
Ii căuta atingerea în fiecare mângâiere ce îi atingea faţa netedă. Şi respiraţia i se tăia de fiecare dată când îşi amintea că nici o lume întreagă, nici tot curentul electric nu pot genera suficientă energia pentru a crea acea senzaţie ce obişnuia să îi încâlzească obrajii.
Cutreiera cu paşi repezi orice loc de aducea a el. L-a găsit? Păstrăm legătura!
Sunt obosită. Pă bune….
Mă doare puţin un rinichi dar în mare toată durerea se concentrează spre partea dorsală. La figurat . Pe bune!
Mi-e dor de vremurile trecute. Serios. Când într-un clipit de ochi vizualizam toată esenţa fericirii mele. Când un zâmbet nu ascundea nimic şi eram transparentă. Când cerul părea mai albastru şi clar privit prin mine. Pe bune!
Constat că stau degeaba. E trist. Imi alunecă mâna pe pad la fel de bine cum mi-ar putea aluneca pe o hârtie făcând ceva constructiv. Mi-e lene. N-am chef. Sictir. Plictiseală. En-gros! Pe bune!
Mi-e cald. E cald. Prea cald. Transpir prin piele fiecare părticică din cine obişnuiam să fiu. Se evaporă apoi şi se pierde in ceea ce eu numesc “CE AM DEVENIT”. Nu vreau. Dar trebuie! Pe bune!
Mi se deteriorează vederea. Culorile par mai pale şi nu la fel de strălucitoare. Orizonturile nu mai par la fel de largi si accesibile. Vreau să-mi revin. Pe bune!
E dimineaţă. Putea la fel de bine să fie şi seară…cum putea la fel de bine să nu fie deloc. Am închis laptopul ce se pare că a devenit o prelungire a mâinii mele şi privesc confuză dincolo de capătul pernei mele.
Mi-ai spus că nu ştiu ce vreau, îmi repet obosită. Aşa mi-ai spus.
Si, hotărâtă să îţi dovedesc contrariul, încep să mă gândesc la ce vreau defapt.
Vreau un lacăt bine securizat. Vreau o cheie care să atârne greu la gâtul unui cerber fioros. Acolo mi-aş încuia inima şi, într-un sincron de bătăi trepidante, s-ar smulge singură din pieptul meu. Şi oricât de tare mi-aş dori să se încuie pe dinăuntru, oricât mi-as dori ca fiorosul animal să rătăcească cheia, nu pot garanta nimic. Aş piti cutia într-un pământ necălcat încă de om, doar nu aş vrea ca lumea să o calce în picioare.
Ea nu ar înceta să bată…singura diferenţă ar fi că nu ar avea un scop pentru care să bată şi mâine.
Aş scrie o mie de cuvinte. Le-aş scrie pe rand, într-o ordine logică pe care ai înţelege-o şi în momentele când ai simţi că nimic din viaţa ta nu se îndreaptă spre un sens. Apoi aş rupe logica şi, ca într-o înşiruire de mărgele, le-aş grupa pe mărimi. Ți-aş adresa doar cuvintele mari ce, rupte din context, ar pune probleme şi celor mai mari filozofi.
Şi le-ai citi. Le-ai citi cu glas tare apoi în minte, rugându-te să înţelegi ce mintea nu poate percepe. Şi te-ar durea. Ar fi frustrant să le poţi citi dar să nu le poţi simţi. Căci ele zac în tine dar stau pitite într-un loc întunecat, încătuşate în întuneric. Iar ţie îţi e frică de întuneric. Şi ai ţipa...căci furia ce o vei naşte îţi va măcina fiecare părticică ce îşi dorea pace...şi oricum steagul tău alb s-a murdărit de mult.
Aş scrie câte în lună şi în stele. Şi ca un lup singuratic ai geme un urlet rănit cu ochii la luna ce nu pare a schiţa nici măcar un zambet. Şi ţi-ai dori sa fie aproape. Dar sunt doar cuvinte ce tu, cel ce citeşti, nu le-ai înţelege niciodată. Ce tu le-ai arunca în neantul de cuvinte plutitoare...şi când vei dori să le asculţi cu adevărat vei găsi altele şi altele, dar niciodată cele căutate.
Şi aş vrea să îţi scriu doar ţie...dar nu-ţi pot repara vederea căci ele sunt scrise colorat iar tu eşti daltonist. Şi niciodată nu vei înţelege de ce cuvintele roşii, scrise cu truda rănilor, sunt deosebite de cele verzi învorâte din puritatea naturii.
Şi tot aş scrie...deşi puţine din rândurile astea vor fi citite, mai puţine simţite şi extrem de puţine împărtăşite. Şi de vrei să le împărtăşeşti, fă-o acum. Cu cât trece mai mult timp, cu atât încep şi eu să-mi consider toate vorbele inutile.
Şi încă...
Pierzându-şi mâinile în părul ei, privea visător spre locul ce nu trebuia privit. Ii mângâia tenul catifelat şi strângea din dinţi în semn de cedare. Cu o mână îi pipăia pleoapele moi şi cu cealaltă ridica steagul alb ce flutura în lipsa oricărei adieri.
Ea îl privi mirată în timp ce el întindea mâna spre fructul ce le stârnea pasiunea. Il roti în mână, plimbându-şi privirea orbită de albul pur pe care îl emana. Il lipi de obrazul său şi îl măsura cu toate simţurile: îi vedea gustul, îi gusta mirosul, îi auzea roşul aprins. Sângele îi sprinta prin vene şi, împins de gândul de eliberare, muşcă o parte din ceea ce el numea tentaţie.
Privind în oglindirea ochilor ei, se trezi gol. Gol pe dinăutru, gol pe dinafară..căci muşcătura ce trebuia să îl transforme in zeu l-a transformat în trecător.
A vrut să îî zică ceva dar, când să îşi mişte buzele greoaie, ea l-a întrerupt.
-E ciudat, spuse ea. E ciudat cum într-o altă poveste eu aş fi muşcat din măr.
I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.
Işi târâia picioarele într-un sincron ce devenise lege...iar el era un bun avocat. Avea sclipiri de speranţă în ochii de pământ iar gâtul îl durea de la atâtea întoarceri bruşte. Mâinile îi tremurau...pesemne că furtunile din el se revărsau în avalanşe exterioare. Ii simţeam durerea ca pe nişte unde ce îmi copleşeau zilele în care nu găseam niciun rost să ies din casă.
Si, strângând puternic pumnul, se întoarse din drum. Il urmăream cum păşeşte înapoi şi îi citeam siguranţa: cineva trebuia să îi fi upgradat între timp micul lăcaş cu vise. Lăcaşul ce adăpostea sub cheie toate răsăriturile ce îi întârziau inevitabilul apus. Ultimul din ele.
A deschis cutia şi, pipăind interiorul, s-a lovit de praful ce continua să se depună. Deşi nu l-am putut auzi, oftatul lui mi-a zdruncinat timpanele. Era un ţipăt mut. Pierzându-se brusc...şi-a reluat sincronul. Picăturile cristaline ce izvorau din ochii lui se transformau in praf de stele. In monotonia rutinei, piciorul iar levita cu pământul.
I-am urmărit paşii grei îndepărtându-se de depozitul viselor sale.
..........Pesemne el aşteaptă o scrisoare...mai bine m-aş apuca sa o scriu.
