duminică, 31 ianuarie 2010

Pe cord deschis

Hotărâtă să plec în căutarea persoanei care eram până “ieri”, m-am decis să fac o operaţie pe cord deschis. Plec să-mi caut dedesubturile şi să-mi înfrunt temerile şi reţinerile. Si am pornit.

Indepărtez cu grijă straturile de piele ce au adunat, la rândul lor, straturi groase de praf. Nu ştiam că o să dureze atât, nu-mi imaginam că pielea a devenit aşa de groasă şi aspră. Imi taie din elan dar...eu tai mai departe.
Mă gândeam că o să dau imediat de adâncurile mele dar s-au adăpostit atât de profund. Se pare că, întradevăr, cetatea mea şi-a ridicat porţi înalte...2 points for defense. Respir şi merg mai departe...nu pot renunţa acum, nu vreau să fie şi asta una din încercările eşuate.

Lama rece a bisturiului îmi mai perforează un ţesut. Fir-ar...nu cumva trebuia anestezie?Oare e sigur ce fac? Oare vreau să ştiu cine sunt? O să rămân cu handicap după ce o să îmi infrunt sufletul? O să mă doară? O să mă certe? Oare e pur? Oare e ars?

Curajul îmi curge prin perfuzia pe care o privesc cu teamă (sper să nu se termine înaintea intervenţiei).
Strat cu strat mă descopăr pe mine. O clipă mă surprinde, următoarea devine rutină, următoarea îmi taie respiraţia iar următoarea se transformă într-o picătură rece ce îmi mângâie faţa.
Judecând după îmbulzeala de sentimente, pot spune că aproape am ajuns.

Imi pare bine să te revăd, îi spun emoţionată vechiului “eu”. Atât de pur, inocent ...atât de naiv. Atât de transparent, sincer, direct, atât de VECHI. Te-aş vrea înapoi. Dar nu, nu ai rezista nici măcar o secundă în lumea de azi. Ori te-ar călca alţii sub ghetele grele ori te-ai pierde şi tu printre ei. Fii tu oaza mea de linişte când ceilalţi mă surzesc cu ţipetele lor, fii tu oceanul meu uscat când eu ma înec în lacrimi, fii aşternutul moale ce-mi acoperă trupul rănit.

Si încep să cos. Tesut cu ţesut. Uneori mai stângaci, alteori perfecţiunea întruchipată. Uneori cu aţa colorată, alteori cu lână neagră. Pe alocuri mai strâmt, în alte locuri las cusături largi.

Eu ştiu cine sunt, nu trebuie să ştie şi ei.

7 comentarii:

Hudini Silviu spunea...

interesanta viziunea ...da imi pare ca de fapt mai tare te-ai inchis in tine ... doar ca de data asta, mai stangaci, mai cu atza colorata, perfectiunea intruchipata, cu ata neagra ai cusut aceasta operatie si mai tare.. poate ar fi trebuit sa lasi o mica '' ferestruica'' si pentru ce e inautru .. una cat de mica ... cea mai mica ...

dar nu sunt eu doctorul .. :)

ma inclin

dreeandreea spunea...

Daca tu o vezi ca pe o inchidere in mine, eu o vad ca pe o adaptare la lumea din ziua de azi. "CINE SUNT EU DEFAPT" nu ar putea rezista in ziua de azi...m-ar calca prea multa lume in picioare. Deci, tin si eu pasul. Trebuie sa supravietuim nu? Fie ca pe dinauntru, fie ca pe dinafara!
Merci mult

vicbrainiac spunea...

desi e un cliseu, se potriveste citatul ala al nu-stiu-carui filosof... "nu conteaza ce s-a facut din om, conteaza ce se va face din ce s-a facut din om"... si mai nou, zice si kate nash ceva de genul "Thought we were so grown up But I know now that we were not the people That we turned out to be"...
so change happens all the time... si din pacate ne maturizam in continuu... cred de fapt ca maturizarea e specia, adaptarea e genul. spre exemplu, o alta specie de adaptare ar fi nebunia... de-aia nebunii par copii...

dreeandreea spunea...

merci vicbrainiac...destul de interesanta parerea! intr-adevar...adaptarea este genul care de multe ori, in loc de maturizare, implica regresul

vicbrainiac spunea...

cred ca nu m-am facut destul de bine inteles... maturizarea nu inseamna neaparat progres...

dreeandreea spunea...

ok we have to talk about it

Andrei Răduţu spunea...

Bine punctat si artistic exprimat:)...toate cele bune:)